Croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchioapătâ să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat. (Evrei 12:13)
Zvâcul ce m-a determinat să-mi supun o parte însemnată a fiinţei mele ideii de dreptate a avut loc în 2006. Cu o picătură de bine, năzuiam să contribui la arcada justiţiei întinsă peste timp.
Aşa se face că am păşit pe treptele baroului din judeţul meu, Prahova. Bineînţeles, după adâncirea consecventă în aproximativ patru mii de pagini, trebuia să parcurg cinci probe. La începutul examinării, rezultatul a fost neaşteptat de bun. După primele două probe, când eram entuziasmată, am primit vestea că nu putem susţine în altă zi o probă ce era fixată sâmbăta. Împreună cu mine mai era o colegă adventistă. Ne-am descărcat tot arsenalul de insistenţe, legi şi articole în vigoare, dar toate s-au izbit de un zid. Mă aşteptam ca acei oameni să fie santinelele legii ce respectă libertatea religioasă. însă ne-au imputat faptul că era o premieră ceea ce solicitam noi şi că în toţi anii s-a desfăşurat o probă sâmbăta. Aşadar, a fost un „nu” declarat.
Din cauza fluctuaţiilor emoţionale – întâi note bune, după care am avut parte de o astfel de veste -, nu m-am mai prezentat la următoarele probe, fapt total neinspirat, pentru că, mai apoi, examinatorii s-au răzgândit; au fost de acord să vină special într-o altă zi, lucru de care a beneficiat colega mea, întrucât ea nu capitulase.
Un an mai târziu, m-am prezentat la acelaşi examen, unde am fost întâmpinată cu zâmbete din partea aceloraşi examinatori. Stabiliseră tot sâmbătă o probă, dar m-au liniştit de la început, spunându-mi că o voi da în altă zi. La proba cu pricina, unul dintre examinatori mi-a declarat că este ultima dată când se fixează o probă sâmbăta. M-a emoţionat foarte mult hotărârea lor în privinţa aceasta şi m-am bucurat pentru acei adventişti care vor să acceadă în avocatură, neştiind că vor fi chiar fraţii mei. După doi ani, fraţii mei mai mici s-au prezentat la examen şi nicio probă n-a fost stabilită sâmbăta, precum spusese.
Au trecut şapte ani de când sunt chemată să slujesc ca o femeie puternică, imparţială, care poart. Într-o mână o spadă cu vârful în jos, iar în cealaltă – balanţa, echilibrând mereu cele două talere. Şi tot pe tărâmul juridic, mi-am întâlnit sufletul-pereche, cu care împărtăşesc şi acelaşi crez religios.
Dragele mele, noi nu trăim la întâmplare. Tot ceea ce spunem şi înfăptuim produce un ecou în viaţa semenilor noştri. Dumnezeu vrea să ne ajute să luăm o poziţie hotărâtă de partea binelui, pentru ca alţii să păşească pe poteci deja bătătorite poate cu lacrimi, până atunci. El are nevoie de tine!
Laura Manciu, Buzău, Muntenia
