Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare. (Maleahi 3:10)
Am făcut un legământ cu Dumnezeu. El mi-a dat darul vindecării şi de aceea nu doream să fiu plătită pentru binele pe care îl aduceam celor cu arsuri, prin tratamentul natural. Mulţi pacienţi însă nu puteau accepta şi insistau să îmi ofere bani pentru tratament. M-am hotărât să ofer toţi banii aceia în lucrarea de la penitenciar. Acesta a fost legământul meu: să ofer din ce primesc deţinuţilor care sunt părăsiţi de familie şi renegaţi prin statutul pe care îl au în închisoare, celor ce au nevoie să fie vizitaţi şi ajutaţi cu un cuvânt pentru suflet, dar şi material.
M-am gândit că din acei bani primiţi nu mai trebuie să-I ofer Domnului a zecea parte, pentru că de fapt nu erau ai mei, ci erau cu totul dedicaţi slujirii semenilor. Dar într-un Sabat, după ce am venit de la biserică, am simţit îndemnul să mă rog Domnului să îmi arate dacă mai e vreun aspect în viaţa mea ce trebuie corectat. Doream ca El să mă lumineze în toate privinţele.
După rugăciune, am început să citesc dintr-unul din volumele Mărturii pentru biserică. Un anumit paragraf mi-a rămas în memorie pentru totdeauna. Acolo scria că, atunci când vrei să le faci bine semenilor, trebuie să le faci cu banii tăi, nu ai Domnului. Imediat s-au deschis şi ochii mei spirituali şi am înţeles. Din următorul Sabat, am dat zecime din banii pe care îi primeam de la pacienţi, apoi ce rămânea le ofeream deţinuţilor. Odată cu decizia mea, s-au deschis zăgazurile cerului şi am văzut potop de binecuvântare. Aşa a fost legământul meu înaintea Domnului. L-am pus la încercare pe El şi am văzut cum răspunde acestei provocări.
Apostolul Pavel, sub influenţa Duhului Sfânt, le spunea credincioşilor din Corint: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui…” (1 Corinteni 16:2). În Sabat ne gândim la bunătatea Sa… Şi, înainte de a începe truda săptămânii, îi restituim ceea ce îi aparţine şi totodată îi oferim un dar care să ateste recunoştinţa noastră. Astfel, acest obicei va fi o predică săptămânală prin care declarăm că Dumnezeu este proprietarul tuturor lucrurilor pe care le deţinem şi că ne-a numit administratori ai lor, spre slava Sa. Recunoştinţa se aprofundează pe măsură ce o exprimăm, iar bucuria pe care ne-o dă acest lucru înseamnă viaţă pentru suflet şi trup.” (Ellen G. White, Sfaturi pentru administrarea creştină a vieţii, p. 62)
Leana Peşea, Craiova, Oltenia
