De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Evrei 11:16)
Una dintre crizele cele mai mari pentru o familie este mutare. Într-o altă localitate. Ultima dată când am trăit această experienţă m-am prăbuşit. De ce trebuie să renunţ la străzile care îmi sunt dragi, la zidurile care îmi sunt dragi, dar mai ales la oamenii care îmi sunt dragi? De ce trebuie să renunţ la ceea ce-mi conferă confort, siguranţă şi stabilitate? De ce?
Mi-am adus aminte de Avraam, un bărbat din Antichitate care avea cam tot ce şi-ar fi putut dori cineva: o familie numeroasă şi puternică, o moştenire bogată, adică stabilitate, siguranţă şi confort. Şi, într-o bună zi, renunţă de bunăvoie la toate acestea şi pleacă pentru a trăi o viaţă de peregrin, în corturi. Într-o ţară care nu era a lui. Într-o continuă primejdie şi nesiguranţă. Omeneşte judecând lucrurile, decizia aceasta era o nebunie. Totuşi Avraam a luat-o pentru că L-a crezut pe Dumnezeu, care i-a promis „o patrie mai bună”.
Poate aţi trăit experienţe asemănătoare cu a mea. Nu neapărat mutare în altă localitate. Poate schimbarea locului de muncă sau, de ce nu, schimbarea unui mod de a gândi. Poate schimbarea religiei… Noi suntem conservatori prin construcţie, ne dorim să fim lăsaţi aşa cum suntem, ţinem foarte mult la tradiţiile şi obiceiurile noastre şi suntem foarte reticenţi la orice schimbare. Dar oare există progres fără schimbare?
Vă invit astăzi să-L credeţi pe Dumnezeu pe cuvânt. Atunci când ne cere să renunţăm la ceva, întotdeauna, fără excepţii, are în vedere ceva mai bun. Nu vă legaţi inimile de ceea ce e pământesc şi trecător, ci să trăim, ca şi înaintaşii noştri, aşteptând „cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. (Evrei 11:10)
„Sunt mulţi aceia care, asemenea lui Avraam, sunt puşi la probă. Ei nu aud vocea lui Dumnezeu vorbindu-le în mod direct, din ceruri, ci El îi cheamă prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin evenimentele providenţei Sale… Cine este oare gata ca la chemarea Providenţei să renunţe la planurile la care ţinea cu drag şi să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi şi să păşească în câmpuri necunoscute de activitate, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre şi inimă binevoitoare, socotind – de dragul lui Hristos – pagubele ca un câştig? Cel care va face astfel are credinţa lui Avraam şi va împărtăşi cu el acea „greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:17), cu care „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături” (Romani 8:18). (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pp. 98-99)
Camelia Ban, Târgu Mureş, Transilvania de Sud
