Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea! (Ieremia 31:3)
Prin marea Sa bunătate şi dragoste. Dumnezeu m-a binecuvântat cu părinţi minunaţi şi cu posibilitatea de a-mi trăi copilăria şi tinereţea alături de ei, într-un loc în care El a lăsat din belşug „urmele” existenţei Sale… În aceste locuri mi-a arătat mama prima floare. Cu siguranţă aici am văzut primul fluture colorat, am auzit cântând păsările şi am văzut strălucind prima stea… Şi aşa cum probabil bănuiţi deja, tot aici, vegheată de acelaşi inger pământean, mi-am împreunat mâinile pentru prima dată în rugăciune. Firesc, au venit şi răspunsurile. Apoi, după nişte ani, într-o însorită zi de vară…, declaraţia de dragoste… Da! Declaraţia de dragoste!…
Mă pregăteam să plec în oraş… În grădiniţa din faţa casei părinteşti înfloreau trandafirii. Aşa cum îi era obiceiul, când plecam de acasă, mama m-a condus câţiva paşi… Ne-am oprit în dreptul unui trandafir alb, cel mai mare din toată grădina, şi impresionată de perfecţiunea frumuseţii lui am spus: „Dumnezeu parcă ne zâmbeşte prin această floare şi spune: „Te iubesc!”… Nu ştiu exact ce mi-a răspuns mama mea acum douăzeci de ani… I-am reţinut în memorie doar surâsul… Un surâs îngeresc, izvorât din inimă, pe care-l avea şi atunci când am revenit acasă.
„Du-te în cameră şi vezi! Este ceva pentru tine…” Curioasă, m-am dus imediat, fără să pun întrebări… Am deschis uşa şi am rămas în prag, cu răsuflarea tăiată, fără să pot scoate un cuvânt. Şi poate că nici nu ar fi fost potrivit să spun ceva, pentru că Cineva, în acel moment, tocmai îmi făcea o declaraţie de dragoste!
În mijlocul camerei, pe masă, „trona” cel mai mare, mai frumos şi mai colorat buchet de trandafiri pe care l-am văzut şi l-am primit vreodată… Instantaneu, am auzit o voce, nu cu urechile, ci cu inima mea, care-mi spunea: „Te iubesc nu doar atât cât îţi poate spune un trandafir alb, ci mult mai mult… Atât cât îţi poate spune acest buchet şi infinit mai mult.” Atunci a fost prima dată când am perceput atât de intens mărimea iubirii lui Dumnezeu faţă de mine personal. A fost prima dată când El a vorbit atât de clar sufletului meu. Buchetul a fost adus special pentru mine, de către o mătuşă, fără nicio ocazie deosebită, imediat după plecarea mea în oraş. Când m-am întors, deşi am stat destul de puţin, mătuşa deja plecase.
Am încercat să cuprind buchetul imens cu braţele şi am şoptit şi eu: „Te iubesc, Doamne!” Şi astăzi fac aceeaşi mărturisire. Merită să avem încredere în Dumnezeu, să-L iubim cu toată inima şi să-L facem cunoscut semenilor noştri!
Eva Muntean, Petroşani, Banat
