De la urzici (II)

Cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui. (Psalmii 32:10)

Fiind foarte încântată de ceea ce descoperea în Biblie, o lua cu ea la serviciu, dorind să le împărtăşească şi colegilor de muncă iubirea lui Hristos. În scurt timp însă a fost trecută în şomaj. Prăbuşire totală! Singurul fir de supravieţuire era tăiat. Dar legătura ei cu Domnul era tot mai strânsă. Avea o memorie ieşită din comun. Putea recita pasaje întregi din Biblie, iar răspunsurile pe care le dădea la studiul Şcolii de Sabat îi uimea pe toţi.

Venea la biserică împreună cu cei trei copii mărunţei, uneori şi cu cei mari. Băiatul cel mare îmi arătase mai multe cicatrici pe braţe şi pe cap, urme ale brutalităţii tatălui.

La prima serbare, copiii au fost incluşi în program. L-am invitat şi pe tatăl lor la serbare, dar răspunsul a fost categoric:

– Nu, nu, eu n-am de gând să mă pocăiesc!

– Nu vă cere nimeni acest lucru, domnule, i-am răspuns, dar nu sunteţi curios să vedeţi unde merge soţia cu copiii?

De același autor

Noi perspective

– Nu, treaba ei…, şi m-a lăsat în drum.

În următorul Sabat, la ora stabilită, serbarea copiilor începuse. După primul cântec, cineva s-a aşezat pe bancă lângă mine. Era tatăl copiilor. L-am salutat discret. Cred că era prima dată când îl vedeam fără să fie sub influenţa alcoolului. Apoi a urmat fetiţa lui cu o poezie de laudă la adresa lui Isus. L-am simţit cum îşi caută batista, când într-un buzunar, când în altul. Nu ştiu dacă şi-a găsit-o, dar am văzut cum îi curgeau lacrimile pe faţa aspră. Acest fel de lacrimi sunt molipsitoare. Plângeam şi eu.

Apoi a urmat cea de-a doua fetiţă a lui, cu câţiva psalmi. Băieţelul, mezinul, impresionat probabil de lacrimile tatălui, nu a mai putut spune nimic.

La despărţire, am dat mâna cu el, adăugând un cuvânt de apreciere la adresa copilaşilor lui. Am simţit că avea un nod în gât şi nu putea să articuleze niciun cuvânt. Ştim şi noi cum este când e vorba de emoţii puternice. Cam aşa s-a încheiat acea zi de Sabat.

La scurt timp după aceea, mama copiilor a primit botezul şi apoi a fost integrată în mica formaţie corală a bisericii. În dreptul tatălui, băutura începuse să devină o raritate. În zilele în care găsea de lucru pe la casele gospodarilor, aducea acasă câştigul trudei. El nu ştia să citească în limba română (era sas), dar în fiecare seară îi cerea soţiei să-i citească din Biblie. Cuvintele aspre şi tremurul copiilor de la sosirea tatălui s-au pierdut în trecut. Pacea cucerea teren în inima acestui suflet răvăşit… Totul a început de la urzici.

Mare este Dumnezeu şi foarte vrednic de laudă!

Eugenia Gheorghiţă, Herghelia, Transilvania de Sud

Comentariile sunt închise

De la urzici (II) 1 pe e-mail">
Primește devoționalele
pe e-mail
Abonează-te pentru a primi devoționalele pe e-mail în fiecare zi.
Te poți dezabona oricând prin link-ul de dezabonare din fiecare mesaj trimis.