Un cuvânt bun spus la vreme potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint. (Proverbele 25:11)
Începusem ziua cu o rugăciune în care Îi ceream Domnului să mă poată face în acea zi o binecuvântare pentru alţii. Sună telefonul, iar sora mea mă roagă să o însoţesc la policlinică pentru o mică intervenţie chirurgicală. Am încuviinţat, bucuroasă că pot fi de folos. Ne aflam intr-un salon mic unde se pregăteau pacienţii pentru operaţie. Erau mai multe persoane acolo. dar mi-a atras atenţia un tânăr de vreo 23 de ani, ce purta nişte ochelari cu dioptrii mari şi stătea singur în patul său, puţin speriat de intervenţia ce va urma. Îi vine rândul şi surorii mele la operaţie, timp în care am rămas doar cu acest tânăr. Am legat o conversaţie cu el în timp ce mă rugam ca Domnul să îmi pună în gură cuvintele potrivite.
Am aflat că era un copil fără părinţi, crescut la orfelinat, că după ce terminase şcoala, la 18 ani, statul i-a lăsat să se descurce singuri. În plus, suferea de trei sau patru boli destul de grave. Din cauza aceasta, deşi avea o meserie, era deja pensionat pe caz de boală.
M-a înduioşat povestea lui, deznădejdea din ochii lui trişti. I-am oferit pacheţelul meu cu mâncare, observând cu durere foamea care-l ajunsese, începuse apoi să se mai destindă puţin, căpătând încredere. Am aflat că de mai multe ori dorise să se sinucidă, pentru că viaţa i se părea fără sens. Atunci, am început să-l încurajez cu nişte cuvinte ce nu veneau parcă de la mine şi să-l asigur că el este unic, creat cu un scop şi că are o valoare deosebită. În acel moment, el a intervenit şi mi-a replicat: „Da, doamnă, ştiu, nu valorez nici cât o ceapă degerată.”
I-am spus atunci cât valorează el înaintea Cerului, că viaţa lui e atât de preţioasă cât valoarea sângelui unicului Fiu al lui Dumnezeu, Isus Hristos, vărsat pe crucea de pe Golgota. Ochii i s-au umplut de lacrimi şi am continuat până s-a întors sora mea. L-am asigurat de iubirea Domnului, i-am dat numărul meu de telefon şi l-am rugat să mă sune ca să-l pun în legătură cu Fundaţia Alinare. La despărţire mi-a strâns mâna şi mi-a spus cu lacrimi: „Vă mulţumesc, doamnă, pentru cuvintele spuse. Nu le voi uita niciodată.” Timpul a dovedit că acest tânăr, cunoscându-L pe Isus şi pe mulţi alţi oameni creştini, şi-a schimbat modul de gândire, şi-a schimbat dieta, este mult mai sănătos în ciuda bolilor, care nu au dispărut, şi mă rog ca, în final, să fie o nestemată preţioasă în coroana Mântuitorului nostru!
Cine ştie pe lângă cine vei trece şi tu astăzi? Roagă-te să poţi fi o binecuvântare pentru cei din jurul tău şi să-i conduci spre Hristos. El să te ajute să găseşti cuvintele potrivite în momentele potrivite!
Benona Antea, Bucureşti, Muntenia
