Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă. (1 Samuel 16:7 u.p.)
I-am cunoscut la spital. El, un doctor foarte distins, elegant, îngrijit, întotdeauna înmuiat parcă în parfum, cu o mustaţă mică şi tuns scurt. Foarte tacticos în ceea ce făcea, laconic în vorbire, cu un zâmbet abia schiţat, nenatural, şi un mers gen Hitler. Ea, o doamnă asistentă cu o faţă ce părea sculptată în piatră, făcându-şi lucrul cu mişcări de robot, trăind în lumea ei. Fără vorbe, fără zâmbete, fără viaţă.
Mi-am propus să mă întorc la spital cu câteva cărţi, pentru a le oferi colegelor de salon, asistentelor şi celor cărora Domnul mă va îndemna. Dar aceştia doi, sau cel puţin ea, nu erau pe „lista mea”. Însă, când am păşit în Secţia de reanimare, m-am lovit de ea. M-a întrebat rece pe cine caut. I-am reamintit cine eram şi i-am spus că vreau să-i dăruiesc o carte în semn de mulţumire pentru tot ce făcuse pentru mine. Imediat, faţa ei a înflorit într-un zâmbet larg şi a devenit foarte amabilă. Am schimbat câteva cuvinte, apoi am rugat-o să-mi dea relaţii despre o altă asistentă căreia doream să-i dăruiesc aceeaşi carte, Tragedia veacurilor. A pornit imediat în căutarea ei, a verificat programul şi, în final, a acceptat să i-o ofere chiar ea, în momentul în care va fi în aceeaşi tură cu ea. Parcă nu mai era ea. Şi-a păstrat zâmbetul şi faţa plină de bucurie până ne-am despărţit, eu plecând în căutarea altcuiva.
După ce doctorul mi-a scos firele, în timp ce îmi scria o reţetă, am aşteptat pe hol, rugându-mă ca Domnul să-mi dea curaj să-i pot vorbi şi să-i dau cartea pregătită. Mă aşteptam la un refuz de la „domnul Hitler”. Inima îmi bătea cu putere în timp ce i-am înmânat-o, facându-i o scurtă prezentare despre conţinutul ei. El a luat-o, a răsfoit-o, apoi, spre surprinderea mea, mi-a spus: „Mulţumesc, sărut mâna!” şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe ambii obraji. Faţa îi era zâmbitoare şi ochii îi clipeau veseli.
Am continuat să dăruiesc cărţile pregătite şi altora, care nu erau inabordabili in viziunea mea. Dar schimbarea acestor doi oameni m-a mustrat pentru puţina mea credinţă. Dumnezeu schimbă vieţi, înmoaie inimi, sculptează un chip frumos în cel mai tare granit. Să avem în vedere acest lucru, când pornim în căutarea celor pe care Domnul vrea să-i mântuiască: „Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: «Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face»” (Iosua 1:9)
Liliana Brodoceanu, Vaslui, Moldova
