Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor. (Matei 18:3)
Seara, înainte de culcare, ne rugăm împreună, citim povestiri biblice, cântăm. Avem şi o listă cu numele celor bolnavi, pe care le amintim în fiecare seară, astfel încât după un timp fiul meu mai mic ştie numele pe de rost. Nu de mult, ne-am rugat timp de trei luni, în fiecare seară, pentru o soră, rugându-L pe Dumnezeu să o vindece.
Într-o zi însă, a venit vestea tristă că sora a murit. În seara aceea, fiul meu s-a rugat pentru vindecarea ei. După rugăciune, l-am luat în braţe şi i-am explicat că acea tanti a murit, nu mai trebuie să ne rugăm pentru vindecarea ei. Fiul meu de trei ani şi jumătate nu a fost mulţumit cu această explicaţie, ci a vrut să ştie ce înseamnă că a murit şi ce va fi cu ea. I-am explicat că este aşezată într-o groapă, dar ea nu ştie nimic, pentru că a murit. Moartea – am încercat să-i explic – este ca atunci când un copil adoarme în braţele mamei lui şi apoi ea îl aşează în pat să se odihnească. Doar că acest somn este diferit, fiindcă din acesta doar Isus poate să o trezească. Copiii lui Dumnezeu adorm în braţele Sale şi se odihnesc în patul lor de ţărână până când vine îngerul şi sună din trâmbiţa lui. Atunci, Isus îi învie pe cei care au adormit acest somn al morţii, îi ia în braţe pe copiii Lui şi îi duce acasă împreună cu noi, cei care trăim.
După ce am vorbit şi despre împărăţia cerurilor, unde sunt tobogane cereşti, fiul meu m-a întrebat de ce nu mergem de acum acolo. I-am spus că Dumnezeu decide când vine să ne ia şi că doar Isus Hristos ne poate duce acolo; noi nu avem o scară aşa de înaltă, ca să ne ducă în cer. I-am amintit de scara visată de Iacov şi i-am spus că acea scară este Isus Hristos, că pe cel care se prinde de El, îl duce în cer şi că e bine că nu doar mâinile noastre slabe se prind de El, ci El ne ţine pe noi.
A urmat un timp de linişte. Am văzut că se gândeşte profund. Într-o seară următoare, după ce am privit împreună poze de la înmormântare, fiul meu s-a rugat aşa: „Dragă Isuse, Te rog să o învii pe sora X. Tu vezi ce trist este soţul şi fiul ei. Înviaz-o mai repede ca să nu mai fie atât de trişti şi du-ne şi pe noi în cer.”
Ce-aş fi putut spune? Nimic. Acum eu a trebuit să învăţ ceva: dacă moare cineva, să continui să mă rog nu pentru el, ci pentru familia lui; şi mai ales să mă rog să vină mai repede ziua învierii ca să se împlinească făgăduinţa: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).
Jărfâs Feher Eszter, Târgu Mureş, Transilvania de Sud
