Pe de altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. (Romani 8:28)
Se împlineşte un an de când am suferit cea mai mare pierdere a mea de până acum. Este trist şi, ori de câte ori mi-am adus aminte pe parcursul acestui an, ochii mi s-au umplut de lacrimi. În iulie 2013, eram internată de urgenţă cu diagnosticul – avort spontan. Era primul meu copil. Şi nu atât durerea fizică, cât cea sufletească m-a făcut să sufăr şi mai mult în urma acestei pierderi. Cadrele medicale îmi spuneau că asemenea cazuri erau la ordinea zilei, însă pentru mine cuvintele lor nu reprezentau nicio alinare.
Astăzi suntem în aşteptarea unei fetiţe care se va naşte în curând, iar bucuria noastră nu putea să fie mai mare. Dumnezeu ne-a trimis un înlocuitor pentru pierderea suferită cu un an în urmă.
Totuşi, chiar şi acum gândul mi se duce la acel copilaş care nu mai este şi mă întreb de ce a îngăduit Dumnezeu ca lucrurile să se întâmple astfel. Aici, pe pământ, nu avem toate răspunsurile, dar suntem asigurate că într-o zi le vom primi. Până atunci, când El va veni, singurul răspuns pe care l-am găsit în Scriptură este versetul de astăzi – Romani 8:28.
Poate că treci printr-o situaţie extremă acum, când citeşti aceste rânduri; poate că sufletul îţi este împovărat şi nu ştii unde să găseşti alinare. Nu uita: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va sta împotriva noastră? Ai convingerea că El, care îţi cunoaşte şi numărul firelor de păr, este la curent cu tot ce ţi se întâmplă şi are deja pregătită izbăvirea şi puterea de care ai nevoie. Ai încredere în El şi într-adevăr vei experimenta plinătatea bucuriei oferite celor care îl iubesc pe Dumnezeu.
„Faptul că suntem chemaţi să răbdăm încercări arată că Domnul Isus vede în noi ceva preţios, pe care doreşte să-l dezvolte… în plină lumină a zilei şi înconjurată de muzica altor voci, pasărea din colivie nu va cânta melodia pe care stăpânul doreşte ca ea s-o înveţe. Prinde un sunet acum, un tril altă dată, dar niciodată o melodie întreagă şi distinctă. Însă stăpânul acoperă colivia şi o pune acolo unde pasărea va auzi doar melodia pe care trebuie s-o cânte. în întuneric, ea încearcă să cânte acea melodie din nou şi din nou, până când o ştie şi izbucneşte intr-un cânt desăvârşit. Apoi pasărea este readusă la locul ei, unde va putea cânta mereu acea melodie, la lumină. Tot aşa procedează Dumnezeu cu copiii Săi. El are să ne înveţe un cântec şi, după ce-l vom fi învăţat printre umbrele suferinţelor, îl vom putea cânta mereu după aceea.” (Ellen G. White, Divina vindecare, pp. 445-446)
Livia Dumitru, Madrid, Spania
