Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi. (1 Petru 5:7)
Vesel, activ, prietenos, amabil şi generos… Aşa îl caracterizau majoritatea celor care l-au cunoscut pe fiul meu. La cei nouă ani ai lui, avea o gândire matură, era preocupat de cărţi (enciclopedii în special), de fotbal şi de calculator.
Într-una din zile, Albert a venit de la şcoală mai târziu ca de obicei, dar nu mi-am făcut griji, pentru că şcoala nu era departe de casă. M-am îngrijorat însă când l-am văzut cum arată. Era palid, cu ochii roşii şi extremităţile reci. Albert mi-a spus că simptomele au apărut la puţin timp după ce medicul şcolii i-a administrat vaccinul. îngrijorarea mea a crescut cu atât mai mult cu cât de câteva zile era sub tratament medicamentos încercând să tratăm o viroză respiratorie. La doar câteva ore, Albert avea febră mare, convulsii, rare momente de luciditate şi nu mai putea să îşi mişte controlat mâinile şi picioarele. Medicii pe care i-am consultat mi-au spus că este o reacţie postvaccinală foarte severă. Prin urmare, nu aveam voie să îi admira nistrez niciun antiinflamator, antipiretic sau antibiotic. Mi-au mai spus că pot să mă aştept la orice. Unul dintre ei mi-a spus că e de preferat să moară acum decât să mai trăiască câţiva ani ca o legumă.
Vedeam doar negru în faţa ochilor şi parcă nu mai puteam să judec limpede. Am sunat mulţi medici dintre care doi erau creştini. Ei mi-au spus că, din punct de vedere medical, nu există soluţii, dar că Dumnezeu poate să mai facă şi azi minuni. Roagă-te! E tot ce poţi să faci. Ore întregi l-am ţinut în comprese, am plâns şi am strigat la Dumnezeu pentru ajutor. „Este singurul meu copil şi nu vreau să-l pierd. Nu pot… Dacă nu se poate altfel, atunci vreau să mor odată cu el…” Au urmat câteva ore tensionate. La un moment dat, l-am auzit şoptind: „Mami, te iubesc! Mami, nu vreau să mor… Roagă-te să mă fac bine.” L-am luat în braţe şi am continuat să plâng şi să mă rog. După rugăciune, Albert a adormit. Spre dimineaţă, febra a început să scadă. Au urmat ore, zile şi săptămâni de tratamente şi de emoţii serioase, dar starea lui de sănătate s-a îmbunătăţit. Astăzi, nu mai e un copil, ci un adolescent în vârstă de 16 ani.
Draga mea, poate că te confrunţi şi tu cu situaţii în aparenţă fără ieşire…, dar nu uita că Dumnezeu este doar la o rugăciune distanţă faţă de tine. El are soluţii la toate problemele tale. Pune-L la încercare şi vei vedea. El însuşi are grijă de tine.
Cristina Potocian Băndean, Transilvania de Nord
