Mai era acolo şi o prorocită, numită Ana… Rămasă văduvă şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se depărta de la Templu şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să laude pe Dumnezeu şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului. (Luca 2:36-38)
Evanghelistul Luca descrie istoria unei vieţi în numai trei versete, dar plină de învăţăminte şi vrednică de a deveni model. „Mai era acolo”, lângă mulţi oameni importanţi, ca unul obişnuit, dar stârnind admiraţia şi respectul: o prorociţă, un om moral, ajunsă la o vârstă respectabilă.
Care era utilitatea venirii ei la templu zi după zi şi care este valoarea acestui amănunt? Pentru noi, care suntem mai mult decât ocupate şi mereu în criză de timp, este necesar să ni se reamintească ordinea priorităţilor. Consacrarea Anei a imprimat vieţii ei un anume ritm, o anume cadenţă. Ana nu locuia la templu, ci se ducea să-I slujească lui Dumnezeu.
Este o zi unică – ce păcat că sunt atât de puţini locuitori ai planetei care îi înţeleg valoarea. Inspiraţia divină menţionează doar două persoane ce recunosc evenimentul aducerii la templu al lui Mesia, Cel Profetizat, în timp ce nici preotul care oficiază ceremonia binecuvântării Pruncului nu înţelege că ţine în braţe pe Mântuitorul; sunt notate însă cu preţuire numele lui Simeon şi al Anei. La cei optzeci şi patru de ani ai ei, aştepta gloria lui Israel, pe Isus; ea locuia sufleteşte la templu, căutând zi şi noapte pe Dumnezeu la locul de întâlnire. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, ea recunoaşte momentul şi valoarea lui, pentru ca aşteptarea activă, cu credinţă şi devoţiune, să fie răsplătită cu împlinirea făgăduinţei.
Cu câte ocazii fericite nu ne întâmpină şi pe noi viaţa! Înţelepciunea constă în a deosebi evenimentele cu valoare veşnică de cele vremelnice; dacă începutul zilei înseamnă o nouă slujire în rugăciune, lumina acestei binecuvântate întâlniri va da discernământ şi putere pentru tot restul zilei şi zilelor ce au rămas, pentru ca, în curând, „în acelaşi ceas” cu împlinirea marelui plan, să ajungem la templul în care vom lăuda pe Dumnezeu faţă către faţă.
Este privilegiul nostru, o dată în plus, să primim zilnic, din belşug, descoperirea dragostei şi a înţelepciunii pe care Cerul vrea să ni le împărtăşească. Iar venirea la templu să nu fie doar un obicei, ci o lucrare a întregii fiinţe – trup, suflet, minte -, devenind astfel o punte între cer şi pământ. Ana ne învaţă să ne acordăm viaţa la cântarea de laudă, pentru ca paşii să capete ritmul corurilor cereşti.
Luminiţa Curteanu, Sfântu Gheorghe, Transilvania de Sud
