De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeu să vă găsească vrednici de chemarea Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă. (2 Tesaloniceni 1:11)
Era spre sfârşitul lunii iunie. Mă aflam în trenul care mă ducea la Bucureşti, iar de acolo urma să iau trenul spre Constanţa. De aici trebuia să iau autobuzul pentru a ajunge la destinaţie: Mamaia – locul unde urma să se desfăşoare Conferinţa Naţională a Femeilor Creştine din România.
La capătul unui an şcolar deosebit de greu, mă simţeam foarte obosită. Totuşi în mine răsuna dorinţa imperioasă de a le spune şi celor din compartiment despre Domnul meu, despre dragostea Lui pentru mine şi pentru ei. În jurul orei 20:30, am urcat în primul tren spre Bucureşti, la vagonul de cuşete; tovarăşii mei de călătorie erau doi tineri, un băiat şi o fată, îndrăgostiţi – care s-au refugiat rapid în imaginile din laptop – şi o doamnă profesoară de biologie, care ieşise la pensie şi avea o sumedenie de impresii de împărtăşit din timpul când predase la clasă. Era deosebit de inteligentă, de comunicativă, astfel că timpul petrecut cu ea a trecut repede şi cu mare folos. Doar că ea acaparase toată discuţia, iar puţinele idei pe care reuşeam să le strecor şi eu în speranţa de a-i tăia elanul erau cam palide. Mă rugam în gând ca Domnul Dumnezeu să-mi dea o posibilitate să-i vorbesc despre Hristos şi, la un moment dat, am reuşit, doar că discuţia s-a întors iarăşi spre punctele ei de interes. Astfel că m-am retras pentru odihnă cu regretul adânc în suflet că nu am creat nici ocazii şi nici măcar nu am reuşit să o fructific pe aceea care mi s-a oferit, aşa palidă cum era.
Ajunsă la Bucureşti în Gara de Nord, am schimbat trenul spre Constanţa şi am nimerit de data aceasta cu un cuplu ce mergea şi el la Mamaia; la stânga mea aveam un domn din Galaţi, care lucra la Combinatul Siderurgic din localitate. Din nefericire, domnul din Galaţi era deosebit de comunicativ, de glumeţ, fiind chiar în vervă, astfel că cele două ore şi jumătate de călătorie cu trenul spre Constanţa s-au derulat sub tirul său verbal aproape neîntrerupt. Celularul doamnei de vizavi suna aproape neîntrerupt şi el, căci tocmai atunci era ziua ei de naştere şi toate prietenele ţineau s-o felicite. Am sosit la Constanţa cu inima frântă, nemulţumită în sufletul meu de faptul că nu am putut împărtăşi nici măcar unei persoane vestea bună a mântuirii prin credinţa în Isus Hristos.
Ai avut şi tu astfel de experienţe? Cred că secretul este perseverenţa. Să-I predăm inima lui Isus şi să continuăm a ne ruga Lui să ne pună în legătură cu acele persoane care au inima deschisă pentru Evanghelie.
Mariana Dvorzsik, Oradea, Banat
