Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda. (1 Corinteni 10:13)
Dumnezeu m-a adus la existenţă în anul 1955, într-o familie deosebită, de religie ortodoxă. Sunt copilul întâi născut, la care s-au mai adăugat două fete şi trei băieţi.
La vârsta de doi ani şi jumătate, am avut poliomielită şi am rămas cu sechele. Părinţii şi surioara mea, cu doi ani mai mică decât mine, mă duceau la şcoală iarna cu sania. Uneori mă întristam că nu puteam să fac anumite treburi pe care fraţii şi surorile mele le făceau. Însă nu m-am lăsat doborâtă de tristeţe, făcând tot ce depindea de mine să le aduc bucurie, să le fiu de ajutor, uneori peste puterile mele. Mă străduiam să fiu model pentru frăţiori şi surioare în toate. Îmi iubeam foarte mult familia şi o preţuiam. Poate aceste sentimente au devenit atât de profunde şi datorită faptului că trei luni pe an eram departe de cei dragi, fiind nevoită să merg în diferite staţiuni pentru tratament, unde udam perna cu lacrimi de dor. Acum înţeleg că Dumnezeu clădea în mine caracterul Său prin suferinţă. Dar nu numai în mine, ci în fiecare membru al familiei mele iubitoare, în stare de mari sacrificii pentru a-mi face viaţa frumoasă şi pentru a mă ajuta să trec mai uşor peste necazurile produse de boală.
Mai târziu, unul dintre fraţi, Ghiocel, a spus: „Boala aceasta şi suferinţa ta au fost pentru noi toţi o mare binecuvântare de la Dumnezeu, care ştia că astfel ne poate proteja de multe necazuri. Din dragoste pentru tine nu ne-am putut duce în anumite locuri de distracţie unde tu nu puteai fi prezentă. Acolo se întâmplau lucruri urâte, de care noi am fost feriţi.”
Dar era cineva care nu iubea armonia din familia noastră şi, într-o vară, pe la sfârşitul clasei a Vl-a, pe când eram singură acasă, acel cineva mi-a vorbit astfel: „Tu eşti un copil hotărât, ce spui, aceea faci, îţi ţii cuvântul…
Tu îi iubeşti foarte mult pe cei din familia ta, dar dacă îi iubeşti cu adevărat, trebuie să o demonstrezi. Ia priveşte la tine, uită-te la piciorul tău: mai atingi pământul doar cu vârful degetului mare şi în curând nu vei mai putea merge, devenind o povară pentru cei din familia ta…, şi asta crezi tu că înseamnă iubire? Fă ceva să nu mai fii! Vor plânge un timp, dar nu vor purta povara ta toată viaţa!”
Poate că astfel de gânduri înşelătoare ţi-au fost şi ţie sugerate. Roagă-te ca să le poţi distinge sursa şi să le poţi birui. Dumnezeu are un plan minunat pentru tine, aşa cum vei vedea că a avut şi cu mine. <
Petronica Miclăuş, Hărlău, Moldova
