Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el”(Isaia 30:21 p.p.)
Iniţial, am crezut că este sfatul lui Dumnezeu şi l-am luat în considerare, dar i-am cerut o amânare de un an, timp în care să mai văd frumoasele locuri natale în trecerea lor prin cele patru anotimpuri şi să mai fiu cu familia mea dragă, să-i mai ajut cu ce pot. Aproape că uitasem de acea convorbire… Dar vara următoare, când eram singură acasă, mi-a vorbit din nou, amintindu-mi că ce am spus trebuie să împlinesc. Am fost de acord şi am început să fac pregătirile pentru înmormântare, gândindu-mă la cei dragi care aveau foarte multă treabă. Astfel am făcut curăţenie în toată casa, mi-am pregătit hăinuţele în pacheţele pentru poduri, cum se obişnuieşte în credinţa ortodoxă. Le ştiam foarte bine, pentru că frecventam biserica în fiecare duminică şi participam la toate sărbătorile încă din clasa a IlI-a.
Când totul era gata, urma să fac ceva să mor. În „ultima seară”, îi urmăream cu drag şi cu milă, ştiind cât vor suferi din cauza mea. Îi priveam pe fiecare, luându-mi rămas-bun.
A venit şi ziua când eu trebuia să demonstrez că îmi iubesc familia, nedorind să devin o povară pentru cei dragi. Pentru că nu ştiam cum să procedez, m-am plecat pe genunchi, cerându-I lui Dumnezeu, cu şiroaie de lacrimi şi cu suspine adânci, să mă înveţe… În faţa mea s-au deschis două căi: o cale luminoasă, cu nişte urme de paşi pe nisip, şi alta întunecoasă, barată cu un zăvor de fier. Eu aveam privirea îndreptată spre drumul întunecat şi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi ridice zăvorul, căci era greu pentru mine… Şi atunci, abia atunci mi-a vorbit Dumnezeu. M-a apucat cu mâna Sa şi mi-a întors privirea de la drumul întunecos, spre calea luminoasă cu urmele paşilor Lui şi mi-a spus aşa:,,Alege calea postului şi a rugăciunii şi nu vei fi povară pentru nimeni, ci vei fi de ajutor multora…”
Am sărit în sus de bucurie. Plângeam şi săream într-un picior, uitând parcă de cel neputincios, de care S-a ocupat marele Medic mai târziu, peste un an, prin oameni aleşi de El. Familia nu a ştiut nimic până târziu, când eram studentă. Dar, om de cuvânt, înzestrată de Creator cu această calitate, am început să-L întreb ce-i acela post şi I-am cerut să mă înveţe rugăciuni, pentru că îmi doream atât de mult să le fiu de folos altora şi lucrul acesta se putea realiza numai în felul în care mi-a spus El.
„Legăturile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt atât de intime şi de profunde, ca şi când n-ar mai fi un alt om pe pământ de care El să Se îngrijească şi pentru care să fi dat pe Fiul Său mult iubit.” (Elen G. White, Calea către Hristos, p. 125, ed. de buzunar)
Petronica Miclăuş, Hârlău, Moldova
