Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi! Doamne, Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile Tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. (Psalmii 40:4,5)
Lunile iulie şi august, pline de soare şi căldură, sunt luni în care aşteptăm liniştea şi pacea unui concediu mult aşteptat, luni în care ne dorim ca nimic să nu ne împiedice să fim mai aproape unul de altul şi de Cel care ne-a creat. Eu şi soţul meu suntem binecuvântaţi cu doi copii. În urmă cu câţiva ani, Anca era studentă în ultimul an, iar Gabriel tocmai intrase la facultate. Un lucru frumos în familia noastră sunt planurile de concediu, locaţiile pe care le alegem, apoi rugăciunea prin care le încredinţăm şi ne încredinţăm în mâinile Domnului.
De câţiva ani, avem privilegiul de a ne petrece concediul în Anglia. Aşa că şi în acel an gândul nostru s-a îndreptat spre această ţară, unde locuiesc fratele meu şi familia lui. Dar ca tot ce este frumos, concediul s-a scurs repede şi bucuria revederii, frumuseţile locurilor vizitate şi căldura domoală a soarelui din acele locuri au trecut.
Reîntoarcerea acasă avea să fie „uşor” amară. Soţul meu, singurul din familie care încă nu-L acceptase pe Isus pe deplin, avea să afle că va fi concediat. Au fost câteva zile grele, pline de nelinişti. întrebări de genul: „Ce ne facem?”, „Cu ce vom sprijini copiii?” şi multe altele ne frământau gândurile până când încet liniştea şi pacea, venite prin rugăciune de la Tatăl ceresc, ne-au învăluit şi speranţa noastră a reînviat. Căutările noastre împletite cu rugăciune au continuat. După câteva săptămâni, un simplu telefon de la un prieten ne-a umplut de bucurie. Soţul meu avea un loc de muncă, mai bun decât tot ce a avut până atunci.
Pentru mine şi copiii mei, aceasta a fost încă o experienţă care ne-a confirmat grija lui Dumnezeu, dar pentru soţul meu, cred că a fost dovada clară a încrederii în dragostea Tatălui ceresc, care nu lasă rugăciunea sinceră fără răspuns şi nu-Şi părăseşte copiii în necaz. De atunci, soţul meu ni s-a alăturat întâlnirilor de la biserică, a acceptat şi respectat Sabatul ca zi de închinare. Sunt convinsă acum că Dumnezeu ne-a trecut prin încercarea aceasta tocmai pentru întărirea credinţei noastre.
Dacă o grijă, o durere, o neîmplinire îţi curmă bucuria zilei, nu ezita să o încredinţezi celui ce aşteaptă de la tine, doar o împreunare a mâinilor şi un simplu: „Te rog, Tată, sunt fiica Ta şi sunt la picioarele Tale.” Nu uita că „mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui”.
Emilia Harja, Bistriţa, Transilvania de Nord
