Îmi pusesem nădejdea în Domnul, El S-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătele. (Psalmii 40:1)
Mă pregăteam pentru operaţie. Medicul mi-a spus detaliile, m-a pregătit şi pentru posibilele complicaţii. Nu era o operaţie grea, dar cerea multă pricepere şi atenţie din partea medicului. M-am convins că Dumnezeu conducea fiecare pas şi credeam că El va fi cu noi şi mai departe.
În ziua operaţiei, simţeam că tremur, că stomacul mi se strânge. Am recitat în gând făgăduinţele încurajatoare ale Dumnezeului meu: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine…” (Isaia 41:10), „Dumnezeu este ajutorul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi…” (Psalmii 46:1). Ştiam că mulţi se roagă pentru mine în acea zi.
Pacea mi-a umplut inima şi m-am bucurat că am putut continua să mă rog în timpul operaţiei. Chirurgul a cerut anestezie epidurală, pentru ca în anumite momente ale operaţiei să comunice cu mine. La final, medicul, foarte amabil, m-a anunţat că totul e în regulă, după care m-au dus la Secţia de terapie intensivă. Îi eram recunoscătoare lui Dumnezeu.
După două ore, au început frisoanele. Asistenta a vrut să mă ajute şi mi-a făcut un calmant intravenos, recomandat de anestezist. Imediat am simţit că mi se încălzeşte braţul, tot mai sus, apoi toracele; mi-au amorţit ambele braţe, îmi curgea sudoarea, nu aveam aer şi am simţit că tot corpul mi s-a rigidizat; mă chinuia şi o stare de greaţă. Asistenta s-a speriat tare; mi-a spus să mişc degetele, dar nu am putut. Disperată, a încercat să sune anestezistul de gardă, dar era în operaţie… Între timp, eram tot mai rău. Văzând cât sunt de neputincioşi, am apelat la marele Medic. „Te rog, Doamne, ajută-mă, fă ceva, nu mă lăsa!” Cum am spus această scurtă rugăciune, am simţit că începând din vârful degetelor începe să-mi treacă amorţeala, apoi crampele, că respir mai uşor. Până când a venit un alt medic de la ATI, deja mă simţeam mai bine. Greaţa mi-a trecut şi nu a mai revenit. Medicul s-a mirat când a aflat că nu interveniseră cu nimic. Tensiunea, pulsul, calciul şi glicemia aveau valori normale…
Fiica mea, studentă la Medicină, mi-a spus că acel calmant, administrat în combinaţie cu alt medicament, poate să producă paralizie musculară.
I-am fost recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că nu a întârziat să intervină când am strigat la El. În urma acestei situaţii, nu mi-au mai dat calmante şi am trăit ore grele, dar m-am prins de mâna Lui. Atât de reală şi personală a fost prezenţa Lui, că momentele grele s-au transformat în experienţe minunate, care se continuă de atunci. Nu mai vreau să las această mână a cărei atingere vindecă, încurajează, întăreşte, conduce în fiecare zi.
Kristof Maria, Fiţcău, Transilvania de Sud
