Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. (Efeseni 5:15,16)
Am citit un gând inspirat care spune că, dintre toate darurile oferite de Dumnezeu oamenilor, cel mai mult vom da socoteală pentru timpul nostru, care în realitate nu ne aparţine, ci este un dar.
Mi-a plăcut acest gând şi m-am hotărât ca oricând să port cu mine în geantă o carte interesantă din care să pot citi când timpul îmi va permite.
Aşa se face că, într-o zi, având de mers cu metroul mai multe staţii, am pus în geantă şi cartea Minte, caracter, personalitate, din care începusem să citesc. Stăteam pe scaun şi citeam nestingherită această minunată carte, întorcând filă cu filă. În dreapta mea, am observat că o persoană urmărea împreună cu mine rând cu rând şi, după câteva minute, persoana mă întreabă: „Cum se numeşte cartea?” Atunci, întorcând capul, am observat o doamnă în jur de 40 de ani, care se arăta foarte interesată de subiectele cărţii, întrebându-mă de unde ar putea să-şi procure o astfel de carte. Pentru că dumneaei trebuia să coboare şi nu era timp pentru explicaţii, ne-am schimbat doar numerele de telefon. Ne-am întâlnit a doua zi, la ora când ea ieşea de la serviciu, şi i-am oferit cartea. Am stat mai mult de vorbă, timp în care respectiva doamnă mi-a mărturisit la modul cel mai sincer că până atunci nu-şi deschisese inima faţă de niciun străin, spunându-i durerea ei, dar acum îi inspirasem încredere şi simţea nevoia să-şi descarce inima.
Aşa am aflat că suferea de cancer şi făcea terapie postoperatorie, că mai auzise despre Biserica Adventistă prin intermediul unei colege care-şi mărturisise credinţa şi că ajunsese la convingerea că singura soluţie pentru problemele ei rămăsese doar Dumnezeu.
Am încurajat-o cum m-a inspirat Domnul s-o fac în acea ocazie, dar a urmat şi o altă întâlnire în care i-am oferit cartea Tragedia veacurilor, de care s-a bucurat, şi am păstrat legătura prin telefon o vreme.
M-am bucurat mult că am fost instrumentul lui Dumnezeu pentru a încuraja, mângâia şi prezenta adevărul Său acestei persoane deosebite, care avea mare nevoie de El. Şi când mă gândesc că totul a început de la o carte citită în metrou! Poate că veşnicia ne va descoperi multe ocazii de acest fel cu un final fericit.
Domnul să ne ajute să preţuim fiecare fărâmă de timp, folosind-o într-o investiţie pentru veşnicie. Procedând astfel, persoana în nevoie va fi înviorată, mângâiată sau poate chiar salvată, iar noi ne vom simţi bucuroase, gata de slujire şi statornice în credinţă. Să nu uităm! Timpul nu ne aparţine, ci este un dar nemeritat, oferit pentru puţină vreme.
Benona Antea, Bucureşti, Muntenia
