Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc. (Leviticul 6:13)
Fiecare dintre noi suntem chemate să fim temple ale Duhului Sfânt (1 Corinteni 3:16). Şi în fiecare templu trebuie să existe un altar. M-am gândit adeseori: Oare ce poate însemna focul necurmat pe altar în Noul Testament şi mai ales în timpul solemn al sfârşitului pe care îl trăim? în timp ce mă rugam şi meditam, Duhul Sfânt mi-a inspirat câteva coordonate, pe care le-am transpus în viaţa mea personală şi apoi în viaţa propriei familii.
Impresionată profund de tragedia morţii lui Nadab şi Abihu, care au adus foc străin pe altar, nesocotind porunca divină, mi-am dat seama că, în primul rând, pe altarul vieţii mele trebuie să ardă necurmat focul ascultării în totul totului tot de poruncile şi rânduielile Domnului Dumnezeu. Mi-a fost de multe ori probată credinţa, atât în copilărie, cât şi în adolescenţă, la tinereţe şi maturitate, iar mai târziu alături de soţul meu, pastor temerar, care a avut multe încercări în vremurile trecute, dar împreună am considerat că „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” şi am rămas la „stă scris”.
Pe altarul familiei noastre am aprins focul rugăciunii şi cel al credinţei date sfinţilor o dată pentru totdeauna. Aşa ne-am educat şi copiii, dar nu i-am forţat niciodată, ci i-am lăsat să decidă fiecare personal, precum bunul Dumnezeu ne-a creat pe fiecare, cu liberă voinţă de alegere. Ne-am bucurat când i-am văzut urmând Calea Domnului, am plâns cu ei şi ne-am rugat pentru ei când au luat decizii greşite. Astăzi, ei înşişi îşi îndrumă copiii spre Dumnezeu şi sperăm ca, prin har divin, să fim cu toţii reuniţi în curând, în împărăţia slavei.
Când eram toţi cinci acasă, noi şi cei trei copii scumpi, ne-am străduit ca să ardă necurmat focul altarului de dimineaţă şi de seară. Dar, pe măsură ce au crescut şi aveau programe diferite de şcoală – unii învăţau dimineaţa, alţii după-amiază – a trebuit uneori să facem altarul de dimineaţă cu fiul care pleca la şcoală, apoi cu cel care se trezea. Nu regret timpul investit pentru ei; regret că poate nu am fost îndeajuns de consecvenţi întotdeauna.
Animaţi de Duhul Sfânt, am aprins pe altarul familiei noastre focul misiunii, care arde şi acum necurmat. Deşi am rămas singură – soţul meu este la odihnă -, iar copiii sunt toţi departe, ne implicăm fiecare cu darurile noastre pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Aşa după cum focul dragostei Lui arde necurmat pentru noi, să ne aşezăm ca jertfe vii pe altarul Său şi focul recunoştinţei şi adorării noastre să ardă necurmat, până în veşnicii, spre bucuria şi slava Lui!
Magdalena Toma, Muntenia
