Minunea harului lui Dumnezeu (I)

Căci El nu dispreţuieşte nici nu urăşte necazurile celui nenorocit şi nu-şi ascunde Faţa de el, ci îl ascultă când strigă către El. (Psalmii 22:24)

Într-una din zile, soţul meu a venit acasă tulburat şi abătut. Mi-a spus că a cunoscut un bărbat pe nume Mihai, care avea în jur de 50 de ani. Omul se deplasa cu ajutorul unui cărucior cu rotile şi trăia de pe-o zi pe alta într-un apartament mizer, împreună cu mama lui bolnavă. Domnul Mihai i-a mărturisit soţului meu că beneficiază de o pensie mică, ce adeseori nu le ajunge pentru medicamente. Ne-am întrebat cum ar fi potrivit să îi ajutăm pe aceşti oameni?

Soţul meu a decis să îi viziteze în mod regulat, să se asigure că au medicamentele necesare pentru fiecare zi şi să le ducă ceva de mâncare. După un timp, am aflat că problema lor cea mai mare nu era lipsa banilor, ci dependenţa de ţigări şi alcool. Luni la rând, soţul meu i-a vizitat, i-a consiliat şi s-a rugat pentru ei. De fiecare dată, cei doi îşi mărturiseau atât neputinţa şi ruşinea de a fi ajuns în situaţia dată, cât şi dorinţa de a renunţa la aceste vicii.

De același autor

Noi perspective

Eram curioasă să-i cunosc şi eu, aşa că într-o zi am hotărât să-l însoţesc pe soţul meu. Când am ajuns în faţa uşii, m-am întrebat dacă chiar vreau să intru… Mizeria de pe scară era doar un preludiu a ceea ce aveam să găsesc în apartament. Şi fiindcă vizita era una anunţată, am găsit uşa deschisă. Scena? Greu de descris în cuvinte. Borcane, firimituri, resturi de mâncare, farfurii nespălate, sticle de băutură, scrum şi chiştoace de ţigări peste tot, lenjerie murdară, covoare mucegăite şi un miros de igrasie bolnăvicios. Pe un pat, stătea prăvălită o femeie slabă. Era beată. Omul a reuşit să lege cumva două cuvinte. Soţul meu nu s-a grăbit să plece, dar eu am lăsat mâncarea şi am plecat în grabă.

Să faci bine unor beţivi? Mai bine să arunci mâncarea la câini. Au fost primele gânduri care m-au încercat şi primele cuvinte care mi-au ieşit din gură. În câteva minute, am fost acasă. Îmi stăruiau în minte cuvintele Mântuitorului: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi…” Destul, Doamne! Destul! N-am să hrănesc doi oameni de nimic. Hotărât, nu. În noaptea aceea, nu am putut să dorm. Mă simţeam vinovată pentru gândurile inimii, pentru cuvintele dispreţuitoare, pentru atitudinea lipsită de simpatie şi dragoste. Am început să plâng. Îmi era ruşine… În ochii mei, mă vedeam mai bună decât cei doi. Dar oare era chiar aşa?

Cristina Potocian Băndean, Transilvania de Nord

Comentariile sunt închise

Minunea harului lui Dumnezeu (I) 1 pe e-mail">
Primește devoționalele
pe e-mail
Abonează-te pentru a primi devoționalele pe e-mail în fiecare zi.
Te poți dezabona oricând prin link-ul de dezabonare din fiecare mesaj trimis.