Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului, inimii omului. (Proverbele 27:19)
În plimbările mele cu bicicleta, în fiecare dimineaţă şi seară, treceam pe lângă ultima casă de la marginea oraşului în care zăbovesc pentru o vreme. Un măr bătrân stătea aplecat deasupra gardului, lăsându-şi două dintre crengile pline cu mere roşii să atingă drumul prăfuit de o toamnă ce se grăbea să vină. De fiecare dată când mă întorceam, opream şi alegeam câteva din merele căzute, ca să am pentru cină.
Într-o dimineaţă, reluându-mi obiceiul, mi-a venit o idee. Am pus în coş vreo 15 mere, fără să le aleg prea mult, şi am pedalat rapid spre casă. Am găsit pe internet o reţetă de tartă cu mere caramelizate şi am pus în aplicare rândurile citite. Când a fost gata, am scos-o din cuptor şi am acoperit-o cu o folie de aluminiu. După ce am aşezat-o în portbagajul bicicletei, am pedalat spre casa de unde obişnuiesc să mă „servesc” zilnic cu mere.
Am apăsat soneria, însă nu a ieşit nimeni. Am sunat încă o dată, dar tot în zadar. Când am aşezat prăjitura înapoi în coş, de la casa de vizavi m-a strigat cineva, întrebând: „Pe mine mă căutaţi?” Am răspuns cu un „da” tremurat, căci spre mine se îndrepta o bătrână care nu mai avea picioare, şi viaţa ei se derula pe un cărucior cu care se deplasa singură.
N-am mai ştiut poezia pe care o pregătisem de acasă, aşa că în câteva cuvinte i-am zis: „V-am adus o tartă făcută din merele dumneavoastră.”
Am zăbovit mai mult de o oră pe prispa casei cu doamna, impresionată de o străină ca mine, iar eu, impresionată de o străină ca ea, şi ne-am povestit pe scurt firul vieţii. La sfârşit, mi-a spus că tare şi-ar fi dorit să mănânce o prăjitură cu mere, însă nu era în stare să şi-o facă. Ne-am despărţit apoi şi mi-am propus să o mai vizitez şi în alte ocazii.
În plimbarea de seară mi-am schimbat ruta ca să pot admira locuri noi. Pe gardul unei căsuţe vechi de lemn, la intrarea într-o pădure, era scrisă cu spray, cu siguranţă de mult, o întrebare în limba germană: Azi ai trăit frumos?
Mi-am ridicat privirea spre cer şi, aducându-mi aminte de mere, de tartă şi de doamna din cărucior, am răspuns pe loc cu un „da”.
În drum spre casă, am aşezat laolaltă clipele zilei, spunându-mi: Nu există coincidenţe. Există doar iubire, binefacere şi un Dumnezeu care ne oferă ocazia să colaborăm cu El.
Alege şi tu cel mai frumos mod de a le utiliza.
Paula Popescu, Banat
