Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39)
De multe ori am stat în faţa „paharului amar” pe care trebuia să-l bem.
Poate ne-am rugat şi am aşteptat să primim răspuns la rugăciune aşa cum credeam noi că e bine, şi totuşi s-a întâmplat exact aşa cum nu doream.
Cu doi ani în urmă, am cunoscut o doamnă avocat. Din prima întâlnire, ne-am apropiat. Am stat câteva ceasuri împreună şi sufletele noastre s-au deschis spunându-ne problemele şi chiar dorinţa de a ne ruga una pentru alta. Era o creştină ortodoxă care-L căuta pe Dumnezeu sincer, studiind cărţi spirituale ca Tragedia veacurilor şi Hristos, Lumina lumii, şi urmărea emisiuni creştine, ca Speranţa TV. Nu pleca în nicio zi de acasă fără să citească Biblia şi să se roage. Mi s-a bpit sufletul de ea şi, deşi distanţa ne despărţea, discutam deseori la telefon. Împreună cu soţul ei, aveau o mare dorinţă: un copil.
Pierduse patru sarcini până la momentul întâlnirii noastre. După un timp, m-a sunat şi m-a rugat să ne rugăm pentru ea, căci este gravidă. Am apelat la grupa noastră de rugăciune. Primeam veşti bune, sarcina era normală; era greu, dar totul era bine. Apoi am primit vestea că este la spital la Iaşi. Nu avea voie să facă deloc mişcare, trebuia să stea numai în pat. Zilele erau lungi şi grele, dar cu speranţă. La cinci luni, am primit vestea tristă pe care n-aş fi dorit s-o aud niciodată. Avort spontan sub privirile medicilor. Am reuşit să schimbăm doar câteva vorbe, apoi o tăcere apăsătoare s-a aşternut peste relaţia noastră. În durere, în eşec, nu ai cuvinte, nu ştii ce să spui, dar ştii un lucru: Cineva a trecut pe aici, Isus a băut paharul amar.
Isus a plâns şi încă mai plânge pentru fiecare „copil pierdut”. În durere, e greu să spui: „Facă-Se voia Ta”, dar este cu putinţă doar prin puterea Sa. După un timp destul de lung, am primit telefonul mult aşteptat. O voce blândă, cu licăriri de speranţă în suflet a acceptat voia Lui. Din nou ne rugăm împreună. În iureşul acestei lumi, în presiunea mulţimii şi a gândurilor, e greu uneori să accepţi voia sa. Dar e posibil privind doar la El!
Ai şi tu, iubită cititoare, rugăciuni neîmplinite? Te copleşeşte durerea? Nedumerirea? Iată un gând de speranţă: „Dintre toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, părtăşia cu Hristos prin suferinţele Sale este cea mai consistentă dovadă de încredere şi cea mai înaltă onoare.” (Ellen G. White, Divina vindecare, p. 477)
De ce? Vei afla în ziua mântuirii. Până atunci, încrede-te pe deplin în El şi acceptă voia Sa.
Livia Chidoveţ, Vatra Dornei, Moldova
