Tu lărgeşti drumul sub paşii mei şi nu-mi alunecă gleznele. (Psalmii 18:36)
Fiecare dintre noi ne avântăm, la un moment dat, în viaţa noastră, într-o perspectivă ce pare impecabilă, fără să ne gândim că am putea fi nevoite să o încheiem cândva, atât de dureros şi de abrupt.
Era o noapte de toamnă. Ploua întruna mărunt, bătea un vânt iute şi rece, iar pe cer erau nori grei, din care săgetau ace de gheaţă. Strada pe care mă aflam era pustie: eram doar eu, cele două fiice ale mele, care erau micuţe, şi întunericul nopţii, în care nu se putea zări niciun om. Căutam cu disperare adresa unei verişoare, care era singurul refugiu pentru fetiţele mele şi pentru mine, în timp ce fugeam de amintirile crunte acumulate în cei patru ani de mariaj ce s-a dovedit a fi un eşec. Era singurul loc în care ne puteam adăposti, însă eram într-un oraş străin, într-un cartier în plină construcţie. Eram obosită şi-mi simţeam picioarele de plumb. Abia mai aveam energia să-mi ţin una din fetiţe la piept, iar pe cealaltă de mână. Priveam neputincioasă şi mă judecam, gândindu-mă că nu aveam dreptul să-mi expun plăpândele fiice la un asemenea chin. Nu aveam idee ce le voi spune atunci când mă vor întreba despre tatăl lor, cum le voi explica faptul că, atunci când începi o căsnicie, viitorul este plin de perspective frumoase, însă când îţi dai seama că persoana pe care o considerai perfectă nu este aşa cum te aşteptai, visurile pe care ţi le-ai făcut sunt spulberate. Însă ideea ce-mi persista în minte era că trebuie să găsesc adresa, pentru a le oferi adăpost şi a le proteja de vremea vitregă de afară.
Unicul gând pe moment a fost: Doamne, nu mă judeca prea aspru pentru hotărârea luată. Îmi spuneam că până şi o relaţie care şchioapătă era mai bună decât necunoscutul care mă înconjura. Nu am apucat să termin acest gând, că printre lacrimi zăresc silueta unui femei care locuia chiar în blocul în care eu trebuia să ajung. Nu aveam cuvinte să-I mulţumesc Domnului pentru ocrotirea pe care mi-a oferit-o în acele clipe.
Chiar dacă în viaţă pot apărea momente dificile, nu trebuie să disperăm. Avem un Ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. El spune: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmii 34:18). Nu trebuie să fim nişte ucenici cu inimile împietrite, ci să credem că pe El „îl ascultă chiar şi vântul, şi marea” (Marcu 4:41). De ce să facem asta? Pentru că El îmi „lărgeşte drumul sub paşii mei şi nu-mi alunecă gleznele”.
Angelica Kovacs, Petroşani, Banat
