Ferice de cei ce-şi pun încrederea în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea. (Psalmii 84:5)
Pe data de 15 septembrie 1961, am condus de mână la şcoală prima fetiţă.
Locuiam în Oneşti, un mic orăşel care în acel timp începuse să fie demolat pentru a fi înlocuit cu un oraş industrial. În câţiva ani s-au construit mai multe şcoli. La şcoala noastră a venit un învăţător care fusese director la o altă şcoală, dar cu pretenţia să i se spună aşa şi aici. Toate lucrurile au mers bine până când s-a ajuns la ziua de sâmbătă. Directorul a întrebat fetiţa de ce nu a venit sâmbătă la şcoală, iar ea i-a răspuns că sâmbăta merge la biserică. Directorul s-a înfuriat şi i-a răspuns că va vorbi cu părinţii ei.
A fost convocată o şedinţă cu părinţii. După prezentarea lui ca director al şcolii, a continuat cu eleva care nu vine sâmbăta la şcoală. A consultat părinţii care au răspuns că trebuie să vină la şcoală aşa cum şi ei merg la serviciu în toate sărbătorile şi atunci când sunt chemaţi. Am fost invitată în faţa clasei ca să răspund. Cu ajutorul Domnului, am spus că, orice s-ar întâmpla, copilul meu nu va veni sâmbăta la şcoală. Nu mi s-a dat voie să dau explicaţii. După terminarea şedinţei, am mai discutat cu directorul din Cuvântul lui Dumnezeu. I-am explicat că sâmbăta este ziua de odihnă a lui Dumnezeu cuprinsă în Decalog. El mi-a răspuns foarte furios că va organiza serbarea de sfârşit de an sâmbăta şi, dacă copilul nu va veni, îl va lăsa repetent. I-am spus că nu mă voi supăra dacă va rămâne repetentă pentru că nu a frecventat cursurile sâmbăta.
Intr-adevăr, serbarea de sfârşit de an a avut loc într-o zi de sâmbătă. După serbare, directorul împreună cu mai multe cadre didactice au plecat la o petrecere câmpenească. Acolo, în timp ce luau masa, i-a intrat pe trahee o bucăţică de carne, împiedicându-i respiraţia. A fost dus de urgenţă la spital, dar, din nefericire, nu a mai putut fi salvat.
Atunci am înţeles mai bine textul: „De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta” (Isaia 43:4).
„Nu ne putem permite să ne înfierbântăm din pricina vreunui rău, real sau presupus, pe care nu-l va fi făcut cineva… «Dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut înaintea Domnului» (1 Petru 2:20)… Studiaţi istoria lui Iosif şi a lui Daniel. Domnul nu a împiedicat uneltirile oamenilor care căutau să le facă rău, dar a făcut ca toate acestea să lucreze pentru binele slujitorilor Săi, care, în mijlocul încercărilor şi luptelor, şi-au păstrat credinţa şi loialitatea.” (Ellen G. White, Divina vindecare, p. 369)
Elena Pârgaru, Oneşti, Moldova
