Toate îşi au vremea lor… Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei… iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui… (Eclesiastul 3:1,2,8)
Aflu din ziare de moartea ta. Aveai 33 de ani şi te pregăteai să fii mamă.
Ultima lună de sarcină. Ziarele scriu că aveai probleme de sănătate, că bebeluşul tău avea o malformaţie cardiacă, iar tu erai deprimată. E tot ce ştiu din presă. Dacă ţi-aş fi rămas prietenă până la capăt, aş fi ştiut adevărul de la tine. Dar prietenia noastră din liceu s-a pierdut prin hăţişurile timpului, ale grabei, ale superficialităţii, ale avalanşei de griji şi probleme ce survin pe măsură ce anii trec.
Timpul pierdut e, de data asta, pierdut definitiv. Mi-ar fi plăcut să te cunosc în ipostaza de profesoară sau în cea de soţie. Mi-ar fi plăcut să îţi văd burtica şi să stăm de vorbă despre copiii noştri. Numai că pentru tine timpul s-a oprit. Pentru mine, viaţa merge mai departe. Ar fi însă nedrept faţă de tine să-mi continui viaţa fără să mă opresc şi să învăţ lecţia pe care mi-o dai murind. Paradoxal, moartea ta mă învaţă o lecţie despre viaţă. O lecţie despre ziua de azi, care ne este dată în dar, şi o lecţie despre ziua de mâine, care nu ne aparţine. O lecţie despre prietenia care nu merită irosită şi despre relaţiile care cer timp, respect şi iubire.
De la tine, dragă Adela, învăţ să-mi preţuiesc copiii şi să mă joc, să cânt, să ţopăi cu ei azi, pentru că ei mi-au fost încredinţaţi doar pentru o vreme, învăţ că azi e timpul să-mi sun părinţii şi bunicii de departe pentru a le spune că îi iubesc şi pentru a le mulţumi pentru iubirea şi grija lor. Învăţ că acum e momentul să-mi sun prietenele care, printre griji, copii şi pamperşi, abia aşteaptă un gând, o atenţie, o încurajare. Învăţ că până şi pentru prietenele mele de departe pot înălţa o rugăciune chiar azi. Învăţ că acum e momentul să pregătesc o plăcintă cu mere pentru soţul meu.
De ce e nevoie ca oamenii să moară pentru a înţelege că viaţa nu ne aparţine, că tot ce suntem şi tot ce avem vine de la Tata, de sus? A murit Adela pentru ca eu să mă trezesc la viaţă. Pentru ca eu să mă opresc şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru familia mea, pentru cerul încă albastru din viaţa mea, pentru iubirea celor de lângă mine, pentru problemele şi încercările care mă ajută să cresc, pentru norii deznădejdii care mă învaţă să sper, pentru viaţa pe care am primit-o şi pentru cel mai minunat dar: ziua de azi.
Dragă Adela, chiar dacă scrisoarea asta e o scrisoare scrisă prea târziu, aş fi vrut să ştii că moartea ta m-a învăţat să preţuiesc viaţa, oamenii, florile şi fluturii, iubirea ce mi se oferă şi ziua de azi. Poate o vom lua de la capăt acolo, sus.
Anca Porumb, Bacău, Moldova
