Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra. (Psalmii 37:5)
Îmi amintesc cu drag de copilărie, de visele şi dorinţele care au devenit realitate pe parcurs. Îmi doream să fiu sănătoasă şi să nu mai am malformaţii la coloană. Era una dintre cele mai arzătoare dorinţe, să mă trezesc într-o dimineaţă şi să nu mai am nimic la spate. Mă rugam pentru asta în fiecare seară, iar noaptea visam că sunt perfect sănătoasă. Însă dimineaţa, când mă trezeam şi puneam mâna la spate, rămâneam dezamăgită că nu se întâmplase nimic. Era doar un vis frumos şi-atât.
Am început să nu mă mai rog pentru a avea un spate normal, ci pentru viitorul meu: să intru la liceu şi să reuşesc în tot ce fac. Totuşi, când mă priveam în oglindă, mă întristam şi mă întrebam adesea: „De ce a îngăduit Dumnezeu să mă nasc aşa? De ce nu am parte şi eu de o minune?” Minunile nu vin decât la timpul potrivit, atunci când chiar avem nevoie de ele.
Eram în clasa a Xl-a când, într-o dimineaţă, n-am putut să merg la şcoală din cauza unui disconfort abdominal. Când a văzut mama cât îmi era de rău, m-a dus la spital. A doua zi, am fost operată. După o lună şi jumătate, a fost nevoie de a doua intervenţie chirurgicală. Mă întrebam de ce trebuia să trec prin două operaţii grele. Dar Dumnezeu îmi pregătea marea surpriză, îmi pregătea împlinirea visului din copilărie. Doctorul care îmi făcuse cele două operaţii m-a trimis la prietenul lui, şeful Clinicii de Ortopedie Pediatrică de la „Mărie Curie”, din Bucureşti. După multe investigaţii, am fost operată cu succes. Eram atât de fericită, încât nu puteam crede că visul meu de mică s-a împlinit. Chiar dacă am fost nevoită să aştept 18 ani.
Minunile nu s-au oprit însă aici. Operaţiile s-au efectuat în perioada anului şcolar, iar asta a însemnat să pierd şase săptămâni din clasa a Xl-a şi alte 11 din clasa a XII-a. Trebuia să recuperez foarte mult într-un timp scurt. Aveam examenul de bacalaureat în doar câteva luni şi doream să-l dau odată cu colegii mei. Mulţi m-au sfătuit să-l susţin în următoarea sesiune, dar eu doream să încerc chiar atunci. M-am rugat lui Dumnezeu să reuşesc, să pot ţine minte tot ce învăţ şi să iau examenul măcar cu notă de trecere. Cu multă muncă, am reuşit.
Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat şi că a avut grijă de viaţa mea. Mulţumesc părinţilor şi profesorilor care au fost alături de mine şi la bine, şi la greu. Dorinţa mea cea mai mare este de a ajunge în cer alături de toţi cei care m-au susţinut în rugăciune. Directoarea liceului mi-a zis: „Vreau să rămâi o luptătoare.” Aşa să îi ajute Dumnezeu pe toţi cei care se încred în El.
Adelina Gabriela Ivaşco, Banat
