Ferice de cel ce rabdă ispita! Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. (Iacov 1:12)
În anul 2011, a avut loc în oraşul nostru o campanie de evanghelizare publică. Cuvântul dătător de viaţă veşnică a fost prezentat într-o sală arhiplină, timp de zece zile. Ne-am bucurat nespus că, din cei 450 de ascultători, mai mult de o treime erau vizitatori. Apelurile repetate seară de seară vizau organizarea unui cerc de studii biblice şi a unui club de sănătate. S-au lansat două activităţi săptămânale: cercul de studii biblice, vineri, iar clubul de sănătate, luni. Acesta din urmă funcţionează şi în prezent, cu trei prezentări medicale şi un curs de gătit, în fiecare lună.
Pun pe seama harului divin onoarea de a fi fost rugată să mă ocup de organizarea cursurilor de gătit. Însă, ca orice onoare care ni se face, şi aceasta implică responsabilităţi multiple. A trebuit să identific şi să motivez un număr considerabil de persoane care să fie pregătite să ne ajute, persoane entuziaste, flexibile, creative, profund ataşate unui stil de viaţă sănătos. În anii petrecuţi în această misiune, am constatat că provocările sunt pe măsura onoarei de care Dumnezeu mi-a făcut parte.
Iată un exemplu concret. Dădeam telefoane, încercând să găsesc prezentatori voluntari pentru cursul de gătit care urma să aibă loc luni seara. Toate persoanele de pe lista mea erau atât de ocupate, încât nu puteau accepta invitaţia de a participa la ocazia respectivă. Am epuizat lista şi mi-am dat seama că Dumnezeu îmi pune credinţa la grea încercare. M-am descurajat foarte mult. Îmi spuneam: „Da, ştiu că toată lumea este ocupată cu grijile şi problemele vieţii. Şi eu le am pe ale mele… Dar chiar aşa? Să nu mă sprijine nimeni în această misiune?” Mă ispitea gândul de a renunţa la această chemare şi să-i rog pe iniţiatorii clubului să transfere responsabilităţile unei alte persoane.
În clipa aceea, am simţit un imbold lăuntric să mă aşez pe genunchi şi să mă rog lui Dumnezeu. Abia ce terminasem rugăciunea, când a sunat telefonul. Una dintre persoanele la care apelasem şi care mă refuzase, s-a răzgândit. În ziua următoare, încă două persoane s-au oferit să mă ajute, deşi nu le solicitasem ajutorul. Până la urmă, s-au adunat atâtea ajutoare şi reţete, încât am putut organiza şi o sesiune de gătit, în avans.
Stimată cititoare, nu renunţa la speranţă când eşti ispitită. Dacă totul „se dă peste cap”, tu apropie-te de Domnul, iar El te va binecuvânta şi te va încuraja cu aceste cuvinte: „Ferice de cel ce rabdă ispita!”
Margit Szallos Farkas, Târgu Mureş, Transilvania de Sud
