Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac. (Evrei 13:16)
Începea o nouă zi, obişnuită pentru cei mai mulţi oameni şi specială pentru mine. Dar nu aveam să înţeleg asta decât aproape de sfârşitul ei. În timpul pe care l-am petrecut împreună cu Dumnezeu în studiu şi rugăciune, mintea mi-a fost frământată de multe gânduri. Tocmai ne mutaserăm într-un oraş nou şi nu cunoşteam aproape pe nimeni. De mai multă vreme, devenisem preocupată de o parte a slujirii – binefacerea. Pe măsură ce auzeam tot mai clar chemarea, deveneam tot mai nemulţumită de contribuţia mea în acest domeniu.
În dimineaţa aceea, I-am cerut lui Dumnezeu să îmi creeze ocazii de slujire. Orele s-au scurs repede. Era după-amiază deja când, fiind în bucătărie, am auzit glasul unei femei strigând după ajutor. M-am uitat pe fereastră, dar n-am văzut pe nimeni. Aşa că am coborât în grabă. La capătul unei alei, am văzut-o pe femeie stând jos. „Ce s-a întâmplat, doamnă? Pot să vă ajut cu ceva?” Răspunsul a venit mai repede decât mă aşteptam. „Mă simt slăbită. De fapt, sunt tare bolnavă. Vin de la spital. Medicii mi-au spus că trebuie să ajung la Cluj pentru investigaţii şi tratament, dar eu nu am bani nici măcar să ajung acasă. Soţul m-a abandonat. Pe copii îi cresc singură. Acum, că nu mai pot munci eu, lucrează ei cu ziua pentru câte o farfurie de mâncare.” Durerea femeii a continuat să curgă în cuvinte, asemenea ploii într-o rupere de nori. Doamne, ce pot să fac pentru ea? m-am întrebat.
„În afară de bani, care sunt lucrurile de care aţi avea nevoie?’ „Dacă doriţi să mă ajutaţi…, orice este binevenit.” Eram pusă în încurcătură. Femeia aceasta avea atât de multe nevoi, dar, pe moment, mi s-a părut mult prea greu să le împlinesc de una singură. Doamne, ce să mă fac?
Draga ea, aminteşte-ţi cum te-ai rugat azi dimineaţă. Mai e valabil? Fă ce crezi că aş face Eu în locul tău sau, de ce nu, fă ce ai vrea să ţi se facă dacă ai fi în locul acestei femei – a venit răspunsul. Am stat în cumpănă. Investiţia era destul de mare, dar, în final, am hotărât să ascult vocea datoriei şi să mă supun. În timp ce îi pregăteam lucrurile, un glas m-a cercetat: Cât de mult eşti dispusă să sacrifici pentru Mine în persoana celor bolnavi şi lipsiţi? Nu m-am grăbit să răspund.
În ziua aceea, am înţeles că a trăi în conformitate cu rugăciunile noastre este o mare provocare, dar şi un mare privilegiu. Tu ce părere ai?
Cristina Potocian Băndean, Transilvania de Nord
