Şi, după multă vreme, o vei găsi iarăşi. (Eclesiastul 11:1 u.p.)
Am ajuns în piaţă cu cei 10 lei ai mei. M-am rugat ca Dumnezeu să mă ajute să găsesc ce aveam nevoie. Mergeam printre tarabe, privind marfa, nu şi oamenii. La un moment dat, aud o voce: „Hei, alo! Doamnă, unde vă duceţi?” Ca la piaţă, unde-i lume multă, este şi gălăgie multă. N-am realizat că mi se adresa mie. „Da, doamnă, la dumneata strig! Veniţi şi aici, la mine!” Priveam femeia şi mi-am zis că mă confundă. Era toată numai zâmbet şi a înţeles rapid nedumerirea mea: „Nu mă cunoaşteţi? Ne-am întâlnit la spital. Eraţi cu soţul dumneavoastră. În acelaşi salon, era şi tatăl meu. Aveţi cumva o sacoşă? Vă rog să o scoateţi şi să nu mă opriţi, pentru că vreau să vă dau ceva.” Şi, fără să mai cântărească, mi-a pus în sacoşă peste două kilograme de roşii, dintre cele mai bune. Am plecat mulţumind lui Dumnezeu pentru bunătatea Lui. Cu roşiile, eram salvată!
Am mers mai departe printre tarabe, căutând ardei. Cineva mi s-a adresat iarăşi: „Hai, doamnă, alegeţi, alegeţi ce este mai bun şi mai frumos!” Am ridicat ochii, surprinsă, la vânzător. Omul vrea să-şi vândă marfa şi caută să-şi îmbie clienţii, m-am gândit. „Doamnă, parcă vă uitaţi cu neîncredere la mine. Pentru dumneavoastră este gratuit, este un mic dar…” Omul din faţa mea mi se adresa de parcă mă cunoştea de ani de zile. „Domnule, nu ştiu cine sunteţi.” „Hai, doamnă, cum să nu mă cunoaşteţi? Că doar ne-am cunoscut în spital, eraţi cu soţul şi în acelaşi salon era şi tatăl meu. Dumneavoastră l-aţi ajutat şi până azi vă tot vorbeşte de bine.” Eram uluită, gâtuită de emoţie: „Domnule, dar eu am făcut un gest mic, normal…” Omul în schimb mi-a pus în sacoşă peste un kilogram de ardei şi două legături de verdeţuri.
Eram recunoscătoare. Aveam acum roşii şi ardei. Priveam vinetele… Mi-am zis: Să iau măcar una mică, aşa, de gustare. Şi-n bunătatea Lui, Domnul mi-a făcut a treia surpriză: „Ia uite, doamnă, ce marfa bună şi frumoasă am! Ia deschideţi sacoşa!” Eram uluită şi, până să mă dezmeticesc, mi-a pus în sacoşă trei vinete mari, groase şi frumoase. Eram încurcată rău de tot. „Doamnă, zic, n-am bani pentru toate.” „Dar cine v-a cerut bani? Este un mic dar de mulţumire din partea mea. V-am văzut de departe şi v-am recunoscut.” „Dar cine sunteţi? Că eu nu vă ştiu.” „Cum, doamnă, de la spital…” Acelaşi răspuns.
Am fost atât de emoţionată că Tatăl ceresc nu m-a uitat în nevoile mele, încât a fost nevoie să mă opresc şi să mă reculeg. Ce bun este Domnul! Am sosit acasă cu mai mult decât îmi doream, plus cu cei 10 lei în buzunar. Lăudat să fie Domnul pe vecie!
Eugenia Diaconu, Muntenia
