Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău, ca soarele la amiază. (Psalmii 37:5-6)
Predam la o şcoală nouă, departe de casă. Am încercat să-mi înving emoţiile şi să mă apropii de profesori şi de elevi în egală măsură. Mi se părea că am reuşit să comunic eficient cu toată lumea. Lunile au trecut. A început să-mi placă acel colectiv şi mă simţeam excelent. Eram plină de recunoştinţă pentru conducerea divină.
Într-o zi, când m-am întâlnit cu directorul de la centru, mi-a spus pe un ton aspru că sunt probleme, că a fost anunţat de la şcoală că nu îmi fac treaba şi nu sunt în cabinetul de psihologie când sunt căutată. Am fost atât de şocată, că am început să plâng. După ce m-am liniştit, am explicat că mă străduiesc să lucrez cu conştiinciozitate şi că pe uşa cabinetului este scris programul, iar prin telefon se poate verifica unde sunt. Încet şi după destul de mult timp, am înţeles ce s-a întâmplat. Două colege s-au aliat, după ce au aflat că sunt adventistă, pentru că doreau întoarcerea colegei care a fost înaintea mea la cabinet. Astfel a început o luptă foarte aspră.
Trebuia să mă pregătesc pentru examenul de titulatură şi aveam programată o inspecţie. Pe lângă inspectorul repartizat, au chemat şi o persoană de la centru, care a fost pentru câţiva ani psihologul şcolii. Mi-am dat seama că mi-au interpretat greşit motivaţiile, cuvintele, faptele.
A sosit ziua. Mă simţeam foarte mică şi slabă. M-am prins de Domnul şi, pe drumul de două ore şi în timpul lucrului, m-am rugat continuu… Şi Tatăl meu ceresc mi-a dat mult mai mult decât am cerut: elevi activi, curajoşi, comunicativi, zâmbet pe faţa şi în inima mea, zâmbet pe faţa inspectorului în timp ce privea cu interes desfăşurarea orei şi cuvinte minunate de apreciere din partea omului chemat să rostească judecata asupra mea. Cuvintele acuzatoare nu şi-au atins scopul în mintea autorităţilor competente, ci au ieşit la iveală adevăratele motive:
– Ştiu că vă simţiţi vânată, a spus persoana respectivă şi nu m-a judecat, ci mi-a preţuit munca şi m-a încurajat.
Inspectoarea a rugat o profesoară să aprecieze ora. Ea, cu jumătate de inimă, a făcut-o. Inima îmi tremura de emoţie: Niciun reproş, doar apreciere şi încurajare? Doamne, atât de mult ai făcut pentru mine! Nu merit…
Nu am putut participa la discuţiile din culise. Dar rezultatul a fost evident. Am început ziua umilită până la ţărână, dar prin harul lui Dumnezeu am încheiat-o ca o biruitoare, cu o recunoştinţă imensă în inimă, pentru că „nu voi fi dat[ă] de ruşine” (Isaia 50:7).
Kristof Măria, Fiţcău, Transilvania de Sud
