Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. – Ieremia 29:11
Este o promisiune a cărei împlinire o cerem de la Dumnezeu. El are planuri. Un viitor pentru noi. Un viitor plin de speranţă şi de lucruri bune. Credem acest lucru, dar uneori parcă începem să avem îndoieli. Îndoieli că planurile Lui n-ar fi bune. Uneori viaţa noastră e grea. Cancer. Probleme financiare. Divorţ. Un copil îndepărtându-se de Dumnezeu. Un soţ care nu mă mai iubeşte sau care e ataşat emoţional de altcineva. Un loc de muncă unde muncesc prea mult şi sunt apreciată prea puţin. Păi, unde sunt atunci speranţa şi planurile bune promise de Dumnezeu?
Noi uităm că promisiunea din Ieremia 29:11 a fost scrisă când israeliţii erau prizonieri în Babilon. O captivitate permisă de Dumnezeu (v. 4). Erau sclavi. Viaţa era grea. Nu era viaţa pe care şi-o doriseră. Aşa că Dumnezeu le-a trimis prin Ieremia o scrisoare, prin care le promitea un viitor şi o speranţă. Doar că viitorul şi speranţa nu prea erau deocamdată, ci urmau să vină după 70 de ani. O aşteptare îndelungată. Între timp, Dumnezeu le-a spus să-şi trăiască viaţa acolo unde se află. Nu doar să îndure. Să trăiască. „Zidiţi case şi locuiţi-le, sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor” (v. 5). Trebuiau să se bucure de nepoţii şi de strănepoţii lor – deşi aflaţi în captivitate. Trebuiau să urmărească „binele cetăţii” unde erau prizonieri. Să trăiască în pace. Să se roage pentru cetate şi să nu dea ascultare minciunilor sau propriilor visuri pentru o viaţă mai bună (v. 8). Să-şi ducă traiul fără să se plângă de vremurile grele, ca şi când acela ar fi fost locul în care trebuiau să fie şi să se încreadă că Dumnezeu are pregătit ceva mai bun.
Nici mie nu îmi place să trăiesc în captivitate – fie că e vorba de un serviciu greu, de o relaţie eşuată, de aşteptări spulberate. Chiar nu vreau să plantez nicio grădină. Sau să îmi ridic o casă, de parcă aş fi blocată multă vreme în acest loc. Vreau ca viaţa să fie uşoară şi bună. Şi vreau asta acum.
Totuşi, când am încredere în El – când mă rog pentru pace în suflet atunci când viaţa nu prea îmi dă pace -, El îmi răspunde. Îşi manifestă dragostea. Şopteşte cuvinte de speranţă. De curaj. Trimite o prietenă cu o cană de ceai, cu o ureche deschisă, cu un cuvânt de încurajare. O prietenă care spune: „Nu, nu ai luat-o razna. Mergi înainte tot aşa.” Simt iubirea Sa. O dată în plus, Îl caut pe Cel care promite că îl vom găsi (v. 14). Chiar şi atunci când simţim… captivitatea. Şi, într-un final, El ne va scăpa din aceste clipe grele sau ani grei. Dar deocamdată ştim că nu ne-a uitat sau abandonat. Ne putem duce viaţa aici pentru că El e aici.
Tamyra Horst
