A trebuit să-mi pierd auzul ca să pot auzi

Dacă are cineva urechi de auzit, să audă. – Marcu 4:23

Nu cu mult timp în urmă, am avut ocazia de a vizita vestigiile celor şapte biserici din Apocalipsa 1 – 3. Ioan a scris şapte scrisori către şapte biserici după îndrumarea primită de la Dumnezeu în viziune. în aceste trei capitole, am găsit de şapte ori versetul de astăzi. Este interesant să vezi cele şapte biserici cu ochii tăi. Cuvântul Scripturii primeşte o semnificaţie cu totul nouă.

Când am ajuns acasă din excursie, m-am îmbolnăvit. O inofensivă gripă m-a pus la pat. Chiar când începeam să mă însănătoşesc, am simţit o durere teribilă în urechi şi am fost dusă la spital de urgenţă. Ziua următoare, timpanul meu s-a spart. Brusc, am început să aud doar foarte, foarte mult zgomot în cap. Se numeşte tinitus, iar auzul mi-a dispărut complet. Specialistul mi-a dat un prognostic foarte prost. Pierderea auzului era o catastrofă, iar pe viitor puteam auzi doar cu un ajutor electronic foarte puternic. De ce să mi se întâmple aşa ceva? Ce vrea Dumnezeu să-mi spună?

Soţul meu mă scotea la plimbare în fiecare zi. M-a dus la zăpadă, la o fermă, la un lac, în pădure, să văd nişte lame – în fiecare zi ceva nou. Îmi erau stimulate celelalte simţuri: văzul, pipăitul, mirosul, gustul. M-a ajutat mult. Mă concentram mai puţin pe auz. A fost oarecum relaxant şi mi-a prins bine.

În această perioadă s-a întâmplat ceva pentru care voi fi recunoscătoare toată viaţa. Cu ajutorul unor dispozitive puternice, mi-am putut domoli zgomotul din cap şi am auzit prima predică, după brusca mea pierdere a auzului. Pastorul a spus că întotdeauna suntem înconjuraţi de Dumnezeu, oriunde am fi, aşa cum un peşte este înconjurat de apă. Pe loc, mi-am amintit multe situaţii în care m-am simţit îndrumată de Dumnezeu.

E posibil oare ca doar acum, când mi-am pierdut auzul, eu să pot, în sfârşit, să aud? Aşa surdă cum eram, am început să ascult, să aud, să înţeleg şi să mă încred în faptul că El îmi va purta de grijă. Dintr-odată, mi-am dat seama că, aşa cum trecutul meu nu era o coincidenţă, nici ceea ce se întâmpla în prezent nu era o coincidenţă. Dintr-odată, am devenit nerăbdătoare să găsesc la ce era utilă surzenia mea şi ce voia Dumnezeu să îmi spună. Din nou puteam să am încredere şi am început să repet de multe ori: „Suflete al meu, binecuvântează-L pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (Psalmii 103:2).

A fost o experienţă brutală: a trebuit să îmi pierd auzul ca să pot auzi.

Denise Hochstrasser

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn

Citește și

Comentariile sunt închise

Confidenţialitatea ta este importantă pentru noi.

Vrem să fim transparenţi și să îţi oferim posibilitatea să accepţi cookie-urile. Le utilizăm pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web și a îmbunătăţi experienţa de navigare.
Prin clic pe butonul "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. DA, ACCEPT Citește mai mult

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!