Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub soare îşi are ceasul lui. – Eclesiastul 3:1
Se putea şi mai rău. Putea fi o cumplită malformaţie congenitală, putea fi leucemie infantilă, paralizie sau orice altă tragedie imaginabilă. Nu este o afecţiune terminală, dar umbrele mă vor bântui în fiecare zi pentru tot restul vieţii. Nu am unde să mă ascund. Nimic nu va mai fi la fel. Nu e un coşmar, e realitatea. Se spune că facultatea e perioada fericită a vieţii, şi mie să mi se întâmple aşa ceva… S-ar putea să am nevoie de o intervenţie dacă boala nu cedează după câteva zile, dar, în mod normal, boala este un impediment de scurtă durată. Bolile cronice sfidează acest parcurs normal al lucrurilor şi sunt, în acelaşi timp, binecuvântare şi coşmar, creând condiţiile pentru o perspectivă şi o empatie mai profundă, în acelaşi timp reconsolidând legăturile cu cerul. Aspectul de coşmar este de la sine înţeles, mai ales pentru cei care suferă mult mai mult decât mine.
În final, cel în cauză trebuie să înveţe să găsească un echilibru între senzaţia unei percepute nedreptăţi şi binecuvântările vieţii şi să-şi trăiască la maximum viaţa. Învăţ să accept nesiguranţa, ambiguitatea şi faptul de a fi întotdeauna la zi cu învăţatul şi temele, pentru că mâine – sau peste cinci ore – s-ar putea să mai am sau nu puterea fizică sau starea de bine să îmi îndeplinesc obligaţiile. E vorba de adaptare, tranziţie, reevaluare, reflexie şi iertare: provocări, atunci când te simţi captivă într-o altă dimensiune, izolată, dezorientată, nesigură cu privire la viitor, disperată după răspunsuri care s-ar putea să existe sau nu. E greu să laşi totul în mâna lui Dumnezeu, dar este tot ce se poate face atunci când modelul rece, stoic, impersonal şi îmbrăcat în alb al îngrijirii medicale eşuează.
Bolile cronice presupun luarea vieţii pas cu pas, zi după zi, şi a nu uita că credinţa pură, autentică, de mărimea unui bob de muştar, poate cu adevărat să mute munţii. Totuşi drumul meu n-a ajuns la capăt. Lucrurile stau ani-lumină mai bine nu datorită vreunei instituţii medicale, ci datorită faptului că mi-am reconsiderat priorităţile şi stilul de viaţă. Şi datorită credinţei. Cred cu adevărat că boala a fost un semnal de alarmă că starea de lucruri anterioară nu era în planul vieţii pentru mine, iar schimbările necesare în stilul meu de viaţă şi meditaţia m-au adus, în final, mai aproape de chipul Său. Odată făcute schimbările, nici că puteam fi mai fericită. Mi-am descoperit pasiunile, poate chiar misiunea şi rolul meu pe acest pământ. Pe parcurs, am întâlnit câţiva oameni extraordinari, nu doar ca indivizi, ci în lumina chipului lui Dumnezeu. Acum nu mai contează ce se întâmplă, există un plan şi un scop pentru viaţa mea; există un motiv pentru tot ce se întâmplă sub soare, iar El va fi prezent la fiecare pas.
Erin Parfet
Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn
