Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele.- Matei 9:36
Lacrimi abundente, grele, mi se rostogoleau pe obraji. Nu mă puteam abţine. De ce trebuia să aibă tatăl meu cancer? De ce viaţa i se încheia atât de brusc? De ce această infecţie fungică îl mânca de viu? Mi-am şters ochii şi am încercat să-mi revin. Găteam pentru masa de părtăşie din ziua următoare de la biserică, dar lacrimile nu conteneau. Mă durea adânc. Probabil că eram şi furioasă pe Dumnezeu pentru că îngăduise să se întâmple aşa ceva.Tatăl meu fusese dintotdeauna un creştin credincios şi părea foarte nedrept că trebuie să îndure atâta suferinţă.
Mestecând încet în oală cu lingura de lemn şi suspinând neputincioasă – inclusiv cu voce tare -, am auzit glasul subţire al Duhului Sfânt: „Şi pe tine te iubesc, să ştii.” Şi atunci am înţeles. Dumnezeu îl iubea pe tata mai mult decât îl iubeam eu, pentru că El iubeşte cu o iubire veşnică, pe care nu o poate avea niciun om, şi era şi El trist pentru durerile tatălui meu. Am fost mişcată. Nu eram singură. El era lângă mine, plângând şi El.
Brusc mi-am dat seama că Dumnezeu probabil că plânge zilnic în felul acesta şi în fiecare minut al fiecărei zile, văzând cum fiinţele Lui dragi suferă în mijlocul problemelor şi nenorocirilor acestei planete păcătoase. Dar noi? Sigur, asemenea mie, când cineva apropiat suferă sau se confruntă cu dificultăţi, plângem şi ne doare adânc, dar în ce măsură simţim empatie atunci când nu îl cunoaştem pe cel care suferă? Probabil că încercăm să manifestăm compasiune, să ajutăm şi chiar ne simţim impresionaţi uneori, dar situaţia ne atinge inima pentru mai mult de câteva minute? Suntem chiar atât de afectaţi ca Tatăl nostru ceresc? Poate fi acesta un indiciu cu privire la cât ne-a desensibilizat Satana inimile, aducând aproape imperceptibil indiferenţa rece peste fraţii noştri şi peste omenire, în general?
Am învăţat în acea zi că este timpul să plâng pentru semenii mei. E timpul să plângem pentru semenii noştri. E timpul să plângem pentru vecinii noştri, pentru comunităţile din care facem parte. Este timpul să ne implicăm sufleteşte în durerile altora, aşa cum a făcut şi face Isus, pentru că doar atunci vom putea să ne purtăm de grijă unii altora în aceeaşi unitate ca primii creştini şi ca pe vremea apostolilor. Ellen White a spus odată: „Cea mai urgentă dintre nevoile noastre este aceea de revigorare a adevăratei sfinţenii printre noi. Căutarea ei ar trebui să fie activitatea noastră principală” (Review and Herald, 22 martie 1887).
Ana Giovanella
