Speranță

Bucurați-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.- Romani 12:12

Stătea retras, interacţionând cu ceilalţi studenţi doar când era necesar. În cea mai mare parte a timpului, îşi ţinea faţa în jos, ascunsă. Când ceilalţi se prăpădeau de râs, lui nu i se clintea niciun muşchi de pe faţă. De ce?

Eram în Cuba şi predam cursuri de viaţă de familie studenţilor la teologie din anul trei, la un seminar situat lângă Havana. Majorităţii studenţilor le plăceau cursurile mele despre căsătorie, prietenie şi cum să fii un bun părinte. Dar ceva părea să îl împiedice pe acest bărbat să se deschidă.

Când am aflat că unui student i-a murit recent soţia, am ghicit că despre el era vorba. Aşa se explica lipsa lui de interacţiune când eu predam lucruri legate de căsătorie. Durerea lui era prea crudă. După câteva zile de curs, a cerut să vorbim în particular. Aveam un program aglomerat, dar am convenit să discutăm în timpul prânzului, când era disponibil un traducător.

Prin intermediul traducătorului, am aflat că fusese pastor 15 ani. Avusese o căsnicie fericită. Era profund îndurerat, l-am explicat etapele durerii şi că avea nevoie să traverseze aceste etape şi să-şi plângă pierderea. După ce am discutat toate acestea, m-a întrebat dacă exista vreo speranţă să-şi găsească o altă femeie de vârsta lui (avea 50 de ani). I-am spus că existau multe femei de 50 de ani care ar fi interesate de o relaţie cu un pastor bun, care ştia cum să fie un soţ bun. (Tocmai ce tratasem acest subiect în cadrul cursurilor.) El a recunoscut, făcând cu ochiul, că deja anumite doamne din biserica lui îl învitau la masă. Din nou, l-am sfătuit să îşi ia timp să deplângă moartea soţiei. Iar când va veni vremea să înceapă din nou să lege o relaţie cu o femeie, să aleagă o femeie de vârsta lui, nu pe vreuna cu 20 de ani mai tânără.

Am ajuns la finalul mesei de prânz, iar el s-a ridicat şi mi-a strâns mâna. Şi atunci, pentru prima oară, a zâmbit. I-am spus că e pentru prima oară când îl văd zâmbind. Ziua următoare a fost cu totul altul. Avea o cămaşă albastră, vie. Dar cel mai viu lucru pe care îl avea era zâmbetul. O povară îi fusese luată de pe umeri. A intrat în sala de curs cu entuziasm şi a tras o porţie bună de râs când s-a oferit să participe la o scenetă.

Schimbarea de atitudine s-a produs când a început să aibă speranţă. Era singur acum, în doliu. Dar dincolo de durere, avea speranţă.

Nancy L. Van Pelt

Citește și

Comentariile sunt închise

Confidenţialitatea ta este importantă pentru noi.

Vrem să fim transparenţi și să îţi oferim posibilitatea să accepţi cookie-urile. Le utilizăm pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web și a îmbunătăţi experienţa de navigare.
Prin clic pe butonul "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. DA, ACCEPT Citește mai mult

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!