Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul, Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre. – Isaia 55:8,9
O voce melodioasă se făcea auzită în spatele meu. Nu o mai auzisem niciodată în această instituţie de îngrijire unde, împreună cu soţul meu, susţineam un program muzical săptămânal. Cine o fi această femeie? m-am întrebat, continuând să cânt cu spatele la ea.
În fiecare săptămână din lunile care au urmat, Olga a continuat să ne cânte cu entuziasm şi căldură. Într-o miercuri dimineaţa, una dintre îngrijitoare ne-a tras deoparte şi ne-a spus că, atunci când a ajuns în această instituţie, Olga voia să moară, dar programele noastre muzicale săptămânale i-au trezit dorinţa de a trăi. Ne-am simţit foarte onoraţi că Dumnezeu ne putea folosi, noi înşine înaintaţi în vârstă, ca să îi prelungească viaţa Olgăi şi să binecuvânteze în acelaşi timp viaţa locatarilor din acel cămin.
Dând timpul pe repede înainte, au trecut doi ani. Împreună cu soţul meu ne-am luat aproape o lună de concediu. Când ne-am întors, cântăreaţa noastră dragă nu mai era. Ni s-a spus că era „după colţ”. Am sperat că ceea ce înţelesesem eu nu era adevărat. Ca să îmi verific intuiţia, am întrebat o altă îngrijitoare, care a confirmat cea mai rea presupunere: Olga era pe moarte.
La sfârşitul programului, ne-am dus lângă patul ei, dar n-a avut nicio reacţie. Aveam inima împovărată. Ziua următoare, am verificat plăcuţa de pe uşa camerei ei. Da, era încă acolo. Din nou, după ce am terminat, ne-am dus la căpătâiul Olgăi. De data aceasta era vioaie, l-am spus că îi ducem dorul şi am întrebat-o dacă vrea să cântăm. A acceptat. Fiindcă eram cu mintea blocată pe plecarea ei din această lume, m-am rugat să putem continua să cântăm împreună pe Noul pământ, unde nu va fi boală, durere sau tristeţe.
O bucurie fără margini mi-a cuprins sufletul săptămâna următoare când am auzit glasul Olgăi, din nou, în spatele meu. La încheierea programului, m-am repezit să o îmbrăţişez. Cuvintele ei m-au zguduit din temelii: „Rugăciunea ta m-a vindecat.”
Cum adică? m-am întrebat eu. Deşi credinţa mea a fost mică, gândurile lui Dumnezeu au fost mult deasupra gândurilor mele. Acum, după un număr de ani, Olga cântă încă în spatele meu şi nu pot să fac altceva decât să-L laud pe extraordinarul Dumnezeu căruia îi slujim.
Donna Lee Sharp
