Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. 2 Corinteni 4:18
Când eu şi soţul meu ne-am mutat în noua casă, am luat cameră cu cameră, punând jaluzele la geamuri, aranjând mobila şi despachetând şirul aparent nesfârşit de cutii. Ne-am promis reciproc că, înainte să ne mai mutăm, o să organizăm în curte un uriaş târg de vechituri.
Am reuşit să aranjăm casa destul de frumos înainte de sărbătorile de iarnă. Niciunul dintre musafiri nu şi-a dat seama de cutiile nedespachetate de la subsol. Într-o zi, ne-am luat inima în dinţi să începem sortarea. Am observat că mai multe cutii rămăseseră nedesfăcute de la mutarea precedentă. Pe o cutie scriseserăm „camera de familie” iar acum aceeaşi cutie a primit destinaţia „subsol”, de parcă ar fi fost o sentinţă judecătorească. În sine, cuvântul spunea tot. Preţiosul conţinut fusese redirecţionat spre subsol – ultima oprire înainte de târgul de vechituri sau, şi mai rău, înainte de drumul până la tomberon.
În scurt timp, a început să se formeze o grămadă mare cu destinaţia tomberon. Dar înainte de a arunca un rucsac de pânză, primit la o convenţie a bisericii cu doi ani înainte, mi-am vârât mâna în buzunare. Din unul am scos un dosar din hârtie de Manila, care pe prima pagină avea scris cu litere roşii şi îngroşate cuvântul „urgent”. Groaznic! mi-am zis, aproape speriată că o să deschid dosarul şi o să văd ce criză neglijasem. Înăuntru, am găsit trei scrisori care odată păruseră importante. Acum, stând în mijlocul beciului, am realizat că lumea continuase să meargă înainte, chiar dacă acel dosar fusese departe de vederea şi de atenţia mea vreme de mai bine de doi ani.
Ceremonios, am pus dosarul pe grămada de gunoi.
Acest mic episod m-a determinat să fac un mic test mintal în timp ce despătuream cutiile goale şi le stivuiam sub scară. Rose, de ce îţi începi de obicei ziua făcându-ţi liste vecine cu imposibilul? De ce te înhami la un nedorit stres, creând prea multe dosare cu „urgent’!
Când eram acasă la mama, ea obişnuia să îmi spună: „Dragă, peste o sută de ani, asta sau cealaltă n-o să mai conteze câtuşi de puţin!”
Doamne, fie ca azi sa mă concentrez pe lucruri care să conteze şi peste o sută de ani!
Rose Otis
din The Listening Heart (Inima care ascultă). Review and Herald Publishing Assn., 1993, pp. 32, 33.
