Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi. 1 Petru 5:7
Într-o după-amiază de Sabat, când am ajuns la mica noastră biserică, am fost întâmpinaţi de copii, care, cu ochii sclipind, au vrut ca noi, adulţii, să luăm loc pe scaune. Zâmbind cu gura până la urechi, au pornit spre amvon şi, pentru prima oară, au rostit formulele de bun venit, au citit un verset biblic şi au cântat două imnuri. A fost un lucru deosebit, din moment ce toţi copiii aveau sub zece ani şi aceasta a fost iniţiativa lor. Mi-am zis în sinea mea: Ce capacitate şi ce potenţial de conducere – dincolo de orice mi-aş fi imaginat! Mai târziu, în timp ce eu cântam la acordeon şi intonam cu toţii mai multe imnuri, una dintre fetiţe a încercat să mă ajute să cânt, apăsând pe clape.
Apoi soţul meu a ţinut studii biblice cu doi adulţi, iar eu i-am luat pe cei opt copii într-o altă încăpere; am colorat o imagine cu un cuib de păsări hrănite de mama lor, pe care era imprimat textul de azi. Am discutat despre faptul că Dumnezeu cunoaşte totul despre noi şi are grijă de noi şi despre darurile pe care ni le dă. I-am întrebat pe copii dacă şi-au văzut tatăl plantând porumb. Au ridicat mâna, iar unul a zis că tatăl lui chiar pusese „două boabe de porumb”. Apoi am discutat despre cum se dezvoltă sămânţa într-o tulpină, care face de obicei doi ştiuleţi, şi cum un ştiulete poate avea şi 800 de boabe pe el, aşa că, dintr-o boabă (sau două!) pusă în pământ se fac 1 600 de boabe pe o tulpină. Zilele trecute, am numărat rândurile (16) şi boabele de pe un rând (50) şi am făcut socotelile – un număr chiar impresionant.
În schimb, azi-dimineaţă am fost la biserica din campusul Universităţii Montemorelos. Această biserică are spaţiu pentru 2 500 de persoane şi cel puţin 17 săli pentru Şcoala de Sabat copii şi tineri. Avem o orgă cu patru claviaturi şi un pian de concert de trei metri, mai mulţi muzicieni minunaţi, coruri şi orchestră şi întotdeauna vin acasă foarte fericită după Şcoala de Sabat şi serviciul divin. Dar este foarte interesant că venim acasă şi mai fericiţi din biserici modeste de la poalele munţilor, de pe un drum de ţară, unde se adună doi sau trei. Sunt uimită că putem găsi pace şi bucurie şi hrană sufletească atât într-o biserică mare, cât şi într-una foarte mică şi modestă. Pentru mine, este clar că Duhul Sfânt este Cel care ne oferă daruri spirituale, indiferent de mărimea locului de închinare. În timp ce urmăream frumosul apus de soare, în drum spre casă, am vorbit despre această bucurie şi pace pe care le simţim în inimă şi L-am lăudat pe Dumnezeu pentru binecuvântările găsite în închinarea şi în bisericile mari, şi în bisericile mici.
Ruth Ann Hagen Wade
