Mergând înainte, nu privind înapoi

În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste. 1 Ioan 4:18

Am avut recent o discuţie cu cineva despre soţia lui Lot şi dorinţa ei de a privi înapoi. Ni se spune deseori că pierderea bunurilor a făcut-o să se uite în spate. M-am trezit că îmi pare rău pentru ea. Cum a putut să pună pe primul loc nişte obiecte, şi nu pe Dumnezeu? Familia era cu ea, Dumnezeu era cu ea, cum s-a putut întoarce şi să-şi dorească să revină unde fusese? Exista ceva chiar aşa de important?

E vremea pentru puţină introspecţie. Privind în jur, mă întreb: Există ceva fără de care nu pot trăi? Dacă Dumnezeu mi-ar cere să renunţ la tot, aş ezita? Cea mai grea şi mai lungă privire am avut-o când a fost vorba de copii. Ce-ar fi dacă…? Ce-ar fi dacă…? Gândurile îmi urlă în cap. Trebuie să fiu dispusă să-L pun pe Dumnezeu deasupra a tot. O teamă interioară se instalează. Nu înţeleg pe deplin. Ştiu ce îmi cere Dumnezeu şi cred că El este un Dumnezeu al iubirii şi al milei. Credinţa în aceste promisiuni ar trebui să îmi dea linişte, dar încă am pe inimă acest stres sâcâitor. Mă uit la copiii mei şi îmi dau din nou seama că nu sunt ai mei. Am doi de Samuel în faţa mea. Aş putea fi ca Ana? Aceşti copii sunt ai mei, dar înainte de toate sunt ai lui Dumnezeu. Aş putea să renunţ la această încleştare şi să îi cedez lui Dumnezeu ceea ce deja este al Lui?

Cu atât de multe întrebări, cercetez Cuvântul şi găsesc următoarea promisiune: „Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:12-13).

Dumnezeu va avea grijă de familia mea şi de mine. Pot încet, încet să slăbesc strânsoarea şi să îi dau Lui totul. Oricum, în mâna Lui sunt mai în siguranţă. Să las frica să se risipească!

„Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:6,7).

Sunt încântată că îi slujesc unui Dumnezeu care îmi va da hăţurile, dacă îmi doresc să le iau. Dar, de fapt, nici nu mi le doresc. Dacă îmi cercetez adânc inima, ştiu că am nevoie ca Dumnezeu să conducă.

Joey Norwood Tolbert

Citește și

Comentariile sunt închise

Confidenţialitatea ta este importantă pentru noi.

Vrem să fim transparenţi și să îţi oferim posibilitatea să accepţi cookie-urile. Le utilizăm pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web și a îmbunătăţi experienţa de navigare.
Prin clic pe butonul "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. DA, ACCEPT Citește mai mult

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!