Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea. – Proverbele 22:6
Tatăl meu, căruia îi spuneam Pa, era pastor hirotonit, dar a optat să fie pastor independent, pentru a putea fi cu familia şi, mai mult decât orice, pentru ca toţi cei zece copii ai săi să aibă parte de o educaţie creştină. A mutat întreaga familie mai aproape de un liceu creştin, apoi, când fraţii mei mai mari au mers la colegiu, Pa a mutat din nou întreaga familie până în poarta unui colegiu creştin. Cred cu toată inima că aceasta este cea mai bună moştenire pe care Pa le-a lăsat-o copiilor lui.
Pa a început să lucreze pentru editura bisericii noastre, aşa că, după cursuri, în fiecare după-amiază, în loc să mă joc cu prietenii pe terenurile dejoacă ale şcolii, mergeam la Pa la birou şi citeam orice găseam, până la ora închiderii; uite aşa am învăţat să citesc cărţi bune. Apoi, împreună cu el, mergeam acasă. Până în ziua de azi, savurez aceste momente tată-fiică.
Pa m-a numit responsabilă cu secţiunea de corespondenţă a revistei Our Little Friend, revista pentru copii a bisericii noastre. Răspundeam la scrisori din alte ţări, iar tata punea la poştă răspunsurile mele. Aşa a început plăcerea mea de a scrie scrisori şi dea scrie,în general.
Într-un an, pe când eram studentă la colegiu, numele meu a apărut pe lista celor care nu îşi puteau susţine examenele finale până când nu se găsea o rezolvare a situaţiei lor cu administraţia. În timp ce îmi aşteptam rândul să semnez un document prin care mă obligam să îmi plătesc datoriile, mi-am auzit numele strigat; cel care mi-a dat adeverinţa cu care puteam să îmi susţin examenele mi-a explicat că făcea acest gest în semn de apreciere pentru bunăvoinţa pe care tatăl meu o arătase faţă de familia lui.
Tata nu a încercat să ne impună dorinţele pe care le avea pentru noi, ci a acţionat subtil, astfel încât să nu genereze revoltă. Când eram în şcoala primară sau chiar la liceu, ori de câte ori Pa era invitat să predice în alte biserici, mă lua cu el. Am devenit cel mai atent ascultător. Pentru mine, era cel mai bun predicator. Nu e nevoie să spun că m-am hotărât ca într-o bună zi să mă mărit cu un pastor, lucru pe care l-am şi făcut. Eu şi soţul meu ne-am înţeles ca pe primul nostru băiat să îl cheme Alva, în onoarea tatălui meu.
Când a împlinit 58 de ani, Pa ne-a scris tuturor copiilor câte o scrisoare, în care ne cerea umil iertare pentru că a fost prea strict cu noi. Şi-a încheiat scrisoarea astfel: „Continuaţi lupta credinţei, până când aveţi biruinţa.” Oare nu aceasta ar trebui să fie ţinta fiecăruia dintre noi?
Filipinos Roda Bautista
