Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! – Isaia 65:24
„Ei…” rosti soţul meu, „ei…”, repetă el cu un hârâit în piept, „ei… plămânii… aici.” Eram în bucătărie amândoi şi Gerald zisese ceva amuzant. Am început să sar şi el a început să sară cu mine. Ne-am luat de mână râzând şi sărind, apoi respiraţia lui a început să se întrerupă, iar el să se sufoce şi să caute disperat o gură de aer. O altă criză de astm.
Repede, am rugat o vecină să stea cu copiii şi pe altcineva să vină şi să stea la noi, probabil pentru noaptea întreagă. Apoi l-am pus pe Gerald în maşină şi am fugit la spital. Două lucruri îi declanşaseră din nou astmul din copilărie, într-o criză gravă: iarna rece din Michigan şi, după cum aveam să aflăm, epuizarea fizică. Au trecut ore bune în care el a zăcut pe patul îngust de spital în camera de gardă, luptându-se, simţeam eu, pentru viaţa lui. Doctorii au încercat toate variantele, totuşi fiecare gură de aer superficială, zgomotoasă părea că îi sfârtecă plămânii.
Ne mutaserăm în Michigan pentru anul şcolar, ca să poată termina un program doctoral în Vechiul Testament şi să şi muncească în acelaşi timp, de acasă, ca editor pentru o editură cu profil religios. Nu era uşor şi eram limitaţi cu banii. Aceste urgenţe ne destabilizau.
Am sunat acasă şi am rugat persoana trimisă de Dumnezeu să stea cu copiii să îi culce. Am stat la căpătâiul soţului meu, citindu-i, rugându-mă, gândindu-mă, rugându-mă, citind, rugându-mă…, şi aşa a trecut noaptea. Înainte de răsărit, Gerald a început să respire mai uşor şi a cerut cu insistenţă să meargă acasă. Într-un final, medicii au fost de acord – pe la prânz. Ne-am oprit la farmacie, ca să luăm reţeta. Costa 50 de dolari, lăsându-ne în cont doar câţiva amărâţi de dolari. Nu stăteam bine deloc. Trebuia să trăim din ei următoarele câteva săptămâni, până când intra următorul lui salariu.
„Nu vreau să mă duc acasă” mi-a spus. „Hai să mergem la mall, să intrăm pur şi simplu şi să stăm acolo.” Nu am avut nimic împotrivă, dar, fiindcă eram aproape de casă, am oprit să văd ce venise în poştă. Am fost surprinsă să găsesc un plic cu o ştampilă din America de Sud – adresat mie. Era un cec de 50 de dolari. Un editor creştin republicase un articol de-al meu şi îmi trimisese banii. Era o minune. Articolele mele erau deseori republicate de editorii străini, dar rareori eram anunţată şi aproape niciodată nu primeam altceva în afară de mulţumiri. Nu am putut decât să Îl laud pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa şi pentru sincronizarea perfectă. Cred că El ne dă aceste „minuni” ca să ne consolideze credinţa pentru viitor.
Penny Estes Wheeler
