Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit. – Matei 25:34,35
După cei opt ani de singurătate şi văzându-mi copiii mari, am început să consider că viaţa nu îmi mai dă aceeaşi împlinire pe care mi-o dădea odată. Predicam în majoritatea weekendurilor în diferite biserici, alergam la diferite programe şi ieşiri ale Departamentului Misiunea Femeii şi predicam în diferite părţi izolate din Papua Noua Guinee. Totuşi inima mea nu îşi găsea liniştea.
Ca să îţi întorci viaţa pe dos, să îţi dai demisia de la locul de muncă şi să renunţi la tot ce este sigur şi confortabil şi să zbori 24 de ore spre o viaţă care îţi este în cea mai mare parte necunoscută, ai nevoie fie de curaj şi dedicare, fie de nebunie. Încă nu sunt sigură care e cea mai bună descriere. Să locuieşti într-o ţară şi cu nişte oameni a căror cultură şi viaţă este foarte diferită de orice ai cunoscut şi ai crezut tu vreodată este ceva foarte provocator, atât emoţional, cât şi fizic.
Totuşi, când am zburat în Kenya şi m-am uitat la pământul de dedesubt, am ştiut în inima mea că Dumnezeu mă aducea acasă, aşa cum promisese. Aici avea El ceva de lucru pentru mine care să împlinească „dorinţa inimii mele”.
Puţin mi-am dat eu seama atunci că întreaga mea viaţă de dinainte, cu multele ei provocări, cu zilele ei negre şi dramele ei sufleteşti, precum şi cu extraordinarele ocazii de creştere, era modul lui Dumnezeu de a mă pregăti pentru misiunea pe care acum o avea pentru mine. Mă pregătise să fiu în stare să ajut populaţia de masai, mai ales pe femei şi pe copii, să ducă o viaţă mai bună şi mai sănătoasă. Noua mea viaţă a început prin traiul foarte simplu şi sărac la o mică fermă, cu foarte puţine facilităţi moderne, îngrijind de animale. Ca să gătesc ceva simplu sau să încălzesc apă pentru „baia vaselor”; trebuie ca mai întâi să aprind focul într-o mică „sobă eco”. Hainele mi le duc la râu să mi le spăl. Acum, în timp ce stau în casa mea cu pereţi de chirpici şi cu pământ pe jos, din inima pădurii din Kenya, mă minunez de abilitatea mea de a mă simţi confortabil şi de faptul că am ajuns să iubesc această viaţă simplă.
Chiar dacă unele zile abundă de depresie, de frustrare şi de singurătate, aceste zile îmi dau cea mai mare împlinire. În timp ce mă prind de promisiunile lui Dumnezeu, păşesc prin credinţă şi ştiu că slujesc un Dumnezeu uimitor, care ne vede şi ne cunoaşte adevăratele dorinţe ale inimii.
Barbara Parkins
