Îngerul meu artist de pe Kilimanjaro

Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale. – Psalmii 91:11

Zorii acelei zile de vineri se arătau perfect, iar grupul nostru de 13 misionari (cu vârste între 18 şi 57 de ani) din Kenya, Malawi şi Zambia se pregătea pentru o ascensiune de cinci zile pe muntele Kilimanjaro, din Africa de Est. Un munte acoperit de zăpadă, deşi aflat la ecuator, Kilimanjaro se ridică la aproape 6.000 de metri şi este pe lista cu puncte obligatoriu de atins a alpiniştilor din întreaga lume. Ascensiunea noastră pe cel mai înalt munte din Africa a început într-un sat prăfuit de la graniţa Kenyei. Dincolo de sat, poteca se îngusta şi şerpuia prin forme de vegetaţie care se schimbau odată cu altitudinea.

După ce am petrecut Sabatul într-o peşteră, am început să urcăm duminică, mai lent, spre Kibo Hut, dincolo de lizieră. Luni dimineaţa, la ora 2, înfofoliţi în numeroase straturi de haine, ne târâiam picioarele prin pietriş; unii dintre noi resimţeau efectele aerului rarefiat. Doi paşi înainte, unul înapoi, doi paşi înainte – sus, pe cărarea şerpuitoare. Soţul meu mă încuraja din faţă şi, încetul cu încetul, am ajuns în vârf. De deasupra norilor, soarele a explodat într-o splendoare care îţi tăia răsuflarea şi făcea să scânteieze gheţarii. Ne atinseserăm obiectivul.

La scurt timp, ne-am început coborârea printr-o zonă cu bolovani cât roata de tractor. Alpiniştii deshidrataţi aflaţi încă pe munte aveau nevoie de apă şi medicamente, iar soţul meu s-a grăbit să meargă la peşteră să ceară ajutor. Ajungând la un platou, el şi-a continuat drumul, iar eu l-am urmat mai încet. Cum poteca vira la stânga şi în jos, a făcut o buclă, apoi a dispărut.

De același autor

Urmând poteca în linişte, sub cerul imens care începea să se întunece, brusc mi-am dat seama că am pierdut drumul. Speriată, m-am uitat în jur, cu inima cât un purice. Apoi am observat nişte desene făcute cu băţul în pietriş – inimi, feţe zâmbitoare – de-a lungul cărării, ca să nu mă abat de la potecă. Ce soţ minunat am! m-am gândit. Să facă el desene de-a lungul drumului, ca să îmi arate pe unde trebuie să o iau!

Soarele apunea, iar eu şchiopătam pe cărare; rouă rece se forma pe vegetaţie. M-am aşezat pe o piatră, să îl aştept să se întoarcă. Când s-a întors, am bâjbâit printre tufişuri împreună. „Nu îmi vine să cred că ai desenat toate acele semne pentru mine de-a lungul cărării!” am rostit eu, în timp ce ni se împleticeau picioarele.

Dar el nici nu desenase nimic, nici nu văzuse nimic. Nu făcuse decât să se întoarcă, să îmi facă cu mâna, apoi să dispară. Şi nimeni nu trecuse între noi. Sunt sigură că îngerul meu artist a trecut înaintea mea, încântat să îmi arate drumul, păzindu-mi paşii, purtându-mi de grijă.

Beverly Campbell Pottle

Comentariile sunt închise

Îngerul meu artist de pe Kilimanjaro 1 pe e-mail">
Primește devoționalele
pe e-mail
Abonează-te pentru a primi devoționalele pe e-mail în fiecare zi.
Te poți dezabona oricând prin link-ul de dezabonare din fiecare mesaj trimis.
v