Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc. – Isaia 40:31
Niciodată nu mi-a plăcut să aştept… la cabinetul medical, la dentist, în staţia de autobuz, la procedurile de securitate de pe aeroport. Eram prea ocupată să-mi văd de viaţa mea ca să irosesc timpul aşteptând. Eram nerăbdătoare, iar întârzierile erau pur şi simplu frustrante. Dar ceva s-a schimbat. Poate pentru că îmbătrânesc. Sau poate pentru că am învăţat să apreciez darul aşteptării. Sau poate pentru că renovăm o parte din vechea noastră casă în stil victorian şi totul în jurul meu e plin de praf, de muncitori şi de o bună măsură de haos. Acum, aşteptatul nu mi se mai pare un obstacol enervant în cursul zilelor mele aglomerate, ci o comoară neaşteptată, o oază, chiar o încântare.
Săptămâna aceasta, în mod voit, am rezervat un zbor cu avionul care are o escală prelungită într-un aeroport mic, unde nu există decât o cafenea obişnuită şi o oră de internet gratuit. Pentru prima dată, abia aştept să petrec câteva ore în acel loc. Îmi dă chiar senzaţia de un lux să pot plănui acest răstimp de aşteptare – un spaţiu liber, în care îmi pot continua scrisul la un proiect la care ţin foarte mult. Fără întreruperi, fără aşteptări din partea altora, fără praf care să mă agaseze. Un loc surprinzător de liniştit şi de încântător. Un dar.
Sunt în proces de învăţare că timpul de aşteptare îmi oferă spaţiul necesar să stau pe loc, să mă gândesc, să mă rog, să descâlcesc elementele supraaglomerate din viaţa mea, să respir, să fiu revigorată. Pot alege să mă las stresată sau enervată de aşteptare sau o pot accepta ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, ca mod de a mă binecuvânta cu dragostea Sa. Mă pot enerva când apar întârzieri la o programare sau pot folosi acel răstimp să las dragostea lui Dumnezeu să-mi îmbibe inima obosită şi îndurerată. Mă pot agita când îmi întârzie autobuzul sau pot privi la copacul de lângă mine şi să mă umplu de uimire văzând creaţia lui Dumnezeu. Sau pot discuta cu bătrânelul care e singur pe lume.
Ca fiinţă umană, am nevoie de săli de aşteptare, de escale, de întârzieri. Am nevoie de ceva spaţiu necompletat în jurnal, în care să găsesc răgazul să respir şi să mă reorganizez. Trebuie să încetez să alerg de la o treabă la alta, ajungând obosită şi irascibilă. Trebuie să învăţ cum să aştept intervenţia lui Dumnezeu în viaţa mea la momentul ales de El. Am nevoie de puterea pe care mi-o oferă darul aşteptării în Domnul, astfel încât să am parte de bucuria de a învăţa să zbor cu puterea unui vultur.
Tu unde Îl vei aştepta pe Dumnezeu astăzi, ca apoi să zbori alături de El, cu aripile tale de vultur?
Karen Holford
