Şi el mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. – 2 Corinteni 12:9
Sunt o perfecţionistă în curs de vindecare. Ca o adevărată Martha Steward ce voiam să devin, mă asiguram că toate evenimentele, toate zilele de naştere şi toate întâlnirile dejoacă ale copiilor mei erau organizate perfect, iar şerveţelele erau împăturite întocmai. Acum câţiva ani, Dumnezeu a ştiut că e timpul să demareze o intervenţie în viaţa mea, dar a făcut-o subtil, în decursul a mai mult de un an.
Într-o toamnă din anii trecuţi, am auzit o colegă lansând invitaţia la o prezentare cu titlul: „Alege slăbiciunea”. În cadrul acesteia, prezentatoarea a menţionat faptul că a avut nevoie de ajutorul oferit de alţii, pe care l-a acceptat, dată fiind o îndelungată suferinţă. Apoi a formulat întrebarea: „Ce-ar fi dacă, în loc să pretindem că suntem tari şi în loc să ne ascundem slăbiciunile de alţii, le-am accepta, am alege să fim vulnerabile, ne-am recunoaşte şi domina propriile limitări şi limitările altora?” După câteva luni, în timp ce îmi aşteptam rândul la coafor, aşa, într-o doară, am luat revista Architectural Digest şi am dat peste cuvintele lui Gil Schafer: „Adevărata autenticitate este lipsa perfecţiunii.” Dar momentul când am avut revelaţia supremă s-a petrecut în luna octombrie 2012, în timp ce o ascultam pe Brene Brown la o conferinţă pentru femei, în Denver. În alocuţiunea ei, Brown a lăsat să se înţeleagă că vulnerabilitatea nu este slăbiciune, ci se numără printre experienţele umane semnificative. Chiar acolo, în acea sală de conferinţe, mi-a venit să strig: „Am priceput, Doamne!”
Tată ceresc, Îţi mulţumesc pentru că m-ai învăţat că cei dragi nu au nevoie de perfecţiune din partea noastră. În schimb, dacă suntem suficient de puternice încât să renunţăm la faţadă şi să ne dezvăluim adevărata faţă, putem avea cele mai profunde legături umane. Prin dispoziţia de a fi vulnerabile, dărâmăm zidurile care împiedică adevărata intimitate, ziduri care transmit că eu sunt cumva mai bună decât tine, mai frumoasă şi poate chiar mai virtuoasă. Ce-ar fi dacă, în schimb, ne-am recunoaşte cu smerenie defectele în faţa altora, am recunoaşte că şi noi facem greşeli, că în unele zile rămân rufe nespălate, vase murdare în chiuvetă şi dezordine în casă? Ce-ar fi dacă am alege ca azi să fie prima zi în care spunem: „Am greşit” sau „îmi pare rău că am făcut aşa ceva”? Ce-ar fi dacă ne-am prezenta în faţa altora ca simple colege de drum în căutarea unui Salvator? Tu vei alege azi slăbiciunea?
Kathy-Ann C. Hernandez
