Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. – 1 Corinteni 13:11,12
Stăteam împreună cu câteva prietene din liceu în jurul mesei mele de picnic, mâncând şi discutând. La un moment dat, Sarah s-a întors spre mine şi mi-a spus:
– Bonita, fetei mele îi plac dinozaurii. Când a fost într-o tabără astă vară, un copil i-a spus că dinozaurii au fost creaţi de Satana. Ce zici de asta?
După ce am discutat despre arheologie, antediluvieni şi alte lucruri, am căzut toate de acord asupra unui lucru: ideea că Satana ar fi creat dinozaurii este ridicolă. Fapt ce a generat, desigur, o discuţie despre extremele din biserică.
Cealaltă prietenă a mea, Mary, a povestit cum a decis să nu-şi trimită copiii la şcoala de pe lângă biserica ei. Prietena ei, care şi ea are copiii la altă şcoală, a zis:
– Ştii ceva? Biserica aceea e foarte mare şi neprietenoasă. Niciodată nu am simţit că aş face într-adevăr parte din ea.
– Şi eu… care dintotdeauna am considerat-o pe ea „de-a casei”… Sunt de-a dreptul şocată, a fost reacţia lui Mary, uitându-se la mine.
Sarah şi Mary făceau parte din gaşca clasei noastre. Printre adjectivele care să o descrie, s-ar putea număra: gălăgioasă, furtunoasă, intimidantă. Acest grup poreclise pe toată lumea din campus – şi nu întotdeauna în mod flatant. Chiar dacă trecuseră aproape 30 de ani, copilul din mine tot voia să ştie care era porecla mea. Aşa că am întrebat:
– Mary, care era porecla mea? Pe mine cum mă porecleai?
– Pe tine, în niciun fel. Probabil că pe tine te respectam prea mult, mi-a răspuns Mary după o pauză, punându-mă pe gânduri.
– Ştii ceva, Mary? Asta mă face să mă gândesc la situaţia cu biserica, despre care tocmai vorbeam. Eu credeam că tu eşti „de-a casei”.Tu ai crezut că prietena ta este„de-a casei”. Ea a crezut că alţii sunt exclusivişti. De fapt, cu toţii doar încercam să găsim un loc în care să ne integrăm, nu-i aşa?
Fie că vedem dinozauri, fie găşti şi alte ciudăţenii pe care nu le înţelegem sau nu le cunoaştem, noi tindem să le punem etichete: „Sunt creaţi de Satana” sau „sunt oameni gălăgioşi, care îi intimidează pe cei din jur”. Dar când lăsăm la o parte gândurile şi nesiguranţei noastre copilăreşti, ajungând la maturitate, putem încerca să îi înţelegem şi să îi cunoaştem pe alţii, aşa cum noi înşine vrem să fim înţelese. Oglinda noastră devine mai puţin înceţoşată şi începem să ne vedem mai clar propriile persoane, precum şi pe alţii şi pe Dumnezeu.
Bonita Joyner Shields
