Domnul vă va da pâine în necaz şi apă în strâmtorare. Învăţătorii tăi nu se vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe învăţătorii tăi. – Isaia 30:20
Doamne, dacă dai piedicile la o parte, o să merg înainte! O să predau în continuare.”
Acestea erau cuvintele rostite către Tatăl meu, printre suspine. Fusesem 35 de ani învăţătoare la şcoli ale bisericii. Când deja mă pregăteam pentru următorul an şcolar, am aflat că biserica ce susţinea şcoala în care eu predam votase să o închidă. În acelaşi timp, mama mea de 88 de ani era la câteva ceasuri de moarte, iar eu mă recuperam după două operaţii de şold în decursul unui an. Părinţii şi elevii pledau pe lângă mine să înfiinţez o şcoală nouă chiar dacă „va trebui să ţineţi cursurile acasă la dumneavoastră, domnişoară Wilson!” Singura ofertă de loc de muncă era de la fostul angajator, la o şcoală aflată la opt ore distanţă. Nici mutarea, nici naveta nu era posibilă.
Apoi, ca răspuns la strigătul meu îndreptat spre cer, Dumnezeu a intervenit. În doar opt zile, El mi-a pus la dispoziţie o clădire ridicată cu şapte ani în urmă lângă biserica unei alte confesiuni creştine – complet gratuit. Străbunicii unuia dintre elevii mei intermediase această minune şi îmi spuseseră: „Dumnezeu a pregătit această clădire pentru şcoală. Suntem onoraţi să vă primim aici.” Dumnezeu a pus în ordine toate avizele oficiale (de la pompieri, de la inspectoratul în construcţii, de la oficialităţile sanitare şi de mediu), permisele şi certificările de stat. Bum! Bum! Bum! Una după alta, Dumnezeu a dărâmat toate piedicile din calea mea. Între timp, îmi pierdusem toţi cei 22 de elevi de la fosta şcoală. Dar, asemenea lui Ghedeon, m-am întors către Domnul şi I-am spus că am nevoie de elevi. Şi o voce şoptită mi-a spus: „Sylvia, nu ai nevoie de elevi. Ai nevoie de Mine!”
„Vai, Doamne, aşa e! Îmi pare rău!” şi mi-am cerut iertare. Din acel moment, ca şi în cazul împărătesei Estera, Dumnezeu mi-a pus la dispoziţie tot ce am avut nevoie „pentru o vreme ca aceasta”. Nu întotdeauna a fost vorba de bani. Uneori de materiale, echipamente, consumabile, susţinere, rugăciune, încurajare – dar tot ce am avut nevoie.
Fiica mea Danyielle m-a întrebat: „Mamă, de ce te-ai îndoit de Dumnezeu?” Da, exact asta făcusem. Acum mă bucur pur şi simplu de binecuvântările Sale, de lecţiile Sale, de bunătatea Sa. Am denumit şcoala Academia Creştină „Prinţul Păcii”, în onoarea Fiului lui Dumnezeu. Şi mi-a dat o pace care întrece orice înţelegere.
Dumnezeu ne va binecuvânta în moduri la care nu am visat. Va îndepărta piedicile din calea noastră chiar dacă noi însene suntem cea mai mare piedică. Voi fi învăţătoare pentru El oriunde, oricând!
Sylvia Jackson Wilson
