Ai nişte cremă? (I)

Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua-n amiaza mare. Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.- Isaia 58:10-11

Acum câţiva ani, eram în avion plecând din Baltimore, Maryland, spre Denver, Colorado. Toate locurile erau ocupate, mai puţin locul din mijloc de lângă mine. Când însoţitoarea de bord a anunţat închiderea uşilor, abia îmi puteam reţine încântarea la ideea că voi avea spaţiu personal suficient şi nu va trebui să fac conversaţie de complezenţă cu străinul de lângă mine. Bineînţeles, o să îi adresez vreo două vorbe vecinului care stă pe scaunul de la culoar, apoi mă voi întoarce cu faţa spre geam, îmi voi afunda capul în pernă şi voi dormi tot zborul de aproape patru ore.

Şi, cum îmi făceau eu aşa gloriosul meu plan şi îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru această minunată binecuvântare, procedurile de pregătire de zbor au fost întrerupte, uşile s-au redeschis şi un tânăr înalt (2, 10 metri), de vreo 20 de ani, cu părul lung şi ne-prins, a intrat în avion, cu un snowboard imens şi un rucsac umplut până la refuz. Inima mi-a stat în loc când mi-am dat seama că planurile mele bine ticluite se duceau pe apa sâmbetei. Doamne, m-am rugat în sinea mea. Te rog, ascultă-mi umila rugă şi găseşte-i un alt loc, nu pe cel de lângă mine!

Odată instalat pe locul „meu” din mijloc, lunganul şi-a dat seama că nu îi încăpeau şi picioarele, şi rucsacul sub scaunul din faţă. Aşa că s-a întors spre mine cu un zâmbet întrebător şi – înainte să îi pot răspunde – şi-a aruncat rucsacul sub scaunul din faţa mea. Acum, nu doar că nu mai aveam loc pentru braţe, darîmi era luat şi locul pentru picioare. Am încercat să fiu civilizată şi am bombănit ceva similar cu un salut morocănos. El m-a salutat înapoi cu un zâmbet larg, s-a trântit în scaun şi s-a pus pe dormit. M-am hotărât să profit la maximum de situaţie şi să purced şi eu la somn – nu cu aceeaşi bucurie ca înainte, ci cu nevoia să mă las purtată departe de situaţia nefericită în care mă aflam. Un cot apăsat intenţionat pe partea mea m-a trezit. Acuma ce mai e? m-am întrebat în sinea mea. „Ai nişte cremă?”a întrebat el cu voce tare.

Dumnezeu nu a promis niciodată că viaţa va fi întotdeauna comodă. Dar a promis că ne va folosi ca lumini în întuneric. A spus că ne va da putere să îndeplinim misiunea Sa şi să îi înnoim pe alţii prin noi.

Elaine Oliver

Citește și
Comentarii
Se încarcă...