Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Psalmul 51:10
Recent, m-am uitat peste ghidul TV şi am dat peste un program intitulat „îngropaţi de vii”. Din curiozitate, am apăsat butonul „urmăriţi” şi am fost introdusă într-una dintre cele mai oribile case pe care le-am văzut vreodată. Era plină de obiecte care, la prima vedere, nu se puteau identifica şi care acopereau totul: mobilă, rafturi şi peste tot pe unde se puteau pune – chiar şi pe jos. Puţin loc mai rămăsese pentru a trăi acolo sau chiar a călca. Deşi eram îngrozită, curiozitatea m-a ţintuit cu ochii de ecran. Am aflat că această casă îi aparţinea unei bătrâne, fostă avocată, care era în doliu după soţul ei – fapt care a făcut-o să acumuleze în mare parte lucruri inutile, până în punctul în care au ajuns să reprezinte un pericol pentru viaţa şi sănătatea ei. I s-a dat un ultimatum de către autorităţi: să facă curat sau să i se confişte casa.
Primul gând de autoîndreptăţire a fost: Mie aşa ceva nu mi se poate întâmpla. Dar când am stat să mă gândesc mai bine (sau poate era Duhul Sfânt care îmi vorbea?), ce puteam spune despre casa mea spirituală? Există vreo similitudine? Am început să mă gândesc şi mi-am găsit mintea plină de răni vechi de ani de zile de care îmi aduceam aminte. Mi-am reamintit vechi dezamăgiri, gesturi urâte făcute faţă de mine în viaţa profesională şi personală. Mi-am adus aminte de anumite cuvinte rostite. Am fost calomniată cu peste 20 de ani în urmă şi încă mi se ridică nivelul de adrenalină când îmi amintesc. Însă şi mai riscante pentru sănătatea mea spirituală erau păcatele din trecut pentru care îi cerusem iertare lui Dumnezeu, dar era evident că eu nu mă iertasem, aducându-mi-le aminte cu regret. Scuza pentru rememorarea acestui întreg gunoi este că aşa mă protejez de o eventuală recădere, dar adevărul este că acumulez vechituri şi trebuie să fac curăţenie generală.
Astăzi, casa mea spirituală este în pericolul de a fi confiscată. Îl implor pe Dumnezeu să facă ordine în harababura inutilă şi distructivă, să mă ajute să îi iert cu adevărat pe alţii, precum şi pe mine însămi. Îl rog pe Dumnezeu să îmi dea amnezie selectivă în legătură cu multe răni suferite în trecut, dar şi în viitor. După ce Dumnezeu va face ordine, îl rog să creeze spaţiu în mintea mea unde să pun nenumăratele binecuvântări pe care nu le merit, dar pe care Dumnezeu mi le-a pus constant în cale de-a lungul anilor; de departe, acestea depăşesc numeric rănile suferite. Vreau să îi ofer Duhului Sfânt acces neîngrădit să locuiască în mine. Îmi reamintesc faptul că Isus a îndurat mult mai multă suferinţă decât îmi pot eu imagina, şi nici măcar nu a meritat-o, totuşi unele dintre ultimele Sale cuvinte au fost: „Iartă-i!”
Cecelia Grant
