Nu ţi-am dat eu oare porunca aceasta: „întăreşte-te şi îmbărbătează-te!”? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face. – Iosua 1:9
În Indiana poate fi foarte frig în luna decembrie, iar această zi era exact aşa. Îmi dusesem maşina la service să i se verifice nivelul lichidului de frână şi mă grăbeam să o iau, fiindcă aveam nişte cursuri seara la care trebuia să particip. Când am ajuns la service, l-am întrebat pe mecanic dacă verificase ce îl rugasem. „E bine” a zis el, „nu vă faceţi griji, o să fie bine.” De obicei verific singură, dar mă grăbeam să mă întâlnesc cu cei cu care împărţeam drumul cu maşina, pentru a ajunge la cursuri.
Am ajuns în scurt timp la locul de întâlnire, dar, spre surprinderea mea, colegii mei nu mai erau. Aşa că a trebuit să conduc singură peste 70 de kilometri. Plus că drumul respectiv nici nu era chiar cel mai uşor cu putinţă. Şi nici nu avea multe locuri unde să poţi opri, dacă aveai nevoie. Într-un final, am ajuns la facultate şi m-am aşezat pentru cursul de trei ore. A sosit timpul să mă îndrept înapoi spre casă. I-am văzut pe colegii cu care împărţeam drumul plecând mai devreme, aşa că am pornit tot singură pe acest drum întunecos.
În timpul mersului, la un moment dat, am auzit un sunet puternic, de frecare. Singurul lucru la care m-am gândit a fost că se rupsese cureaua de transmisie. Maşina a început să încetinească şi să vireze încet spre partea dreaptă a drumului, ca şi când o mână nevăzută mă punea la loc sigur. Mi-era frică şi frig, dar am început să mă rog – întrebându-mă dacă paşii îmi fuseseră număraţi până în această noapte. Am pornit semnalele luminoase de avarie, gândindu-mă că am văzut o maşină de poliţie, care probabil va opri să mă ajute. Dar maşina de poliţie n-a oprit. Atunci mi-am zis: Hai să merg pe jos până la staţia de camioane pe care o văd în depărtare. Dar e prea întuneric. Şi, în plus, port haine închise la culoare. N-aş fi în siguranţă. Am stat în maşină şi m-am rugat, pentru că nu voiam să risc să fiu lovită de o maşină.
În sfârşit, a oprit cineva în spatele meu. O, nu, dacă e un criminal? Apoi Domnul mi-a vorbit: „Domnul nu ar trimite un criminal să te ajute.” Am fost foarte bucuroasă să observ că erau colegii mei cu care obişnuiam să împart drumul.
Imediat i-am întrebat ce se întâmplase, fiindcă îi văzusem plecând mai devreme. Mi-au spus că într-adevăr plecaseră mai devreme, dar că unul dintre ei uitase o mănuşă, aşa că s-au întors.
Dumnezeu încă deţine controlul. Slavă Domnului!
Bertha Hall
