Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. – 1 Ioan 3:18
La un program desfăşurat recent la biserică, li s-a cerut participanţilor să împărtăşească o amintire specială din această perioadă a anului. Stând în plăcuta sală de cult, uitându-mă la tavanul ca de catedrală, participând la închinarea prin muzică intonată la micul nostru pian de concert, stând confortabil în băncile noastre tapiţate şi având mochetă sub picioare, mi s-a dus gândul la vechea noastră biserică, ridicată în anul 1938, care arsese înainte ca noua clădire a bisericii să fie construită. Am plâns cu toţii la vederea flăcărilor care se ridicau. Nici măcar ferestrele n-au mai putut fi funcţionale. O, cât de mult apreciem acum vitraliile! Cel care prezintă a doua venire a lui Isus este vi-traliul meu preferat. Transmite speranţă, mai ales când mă gândesc la sora mea Bonnie.
În urmă cu 20 de ani, am ţinut-o de mână în timp ce mi-a şoptit: „Ai încredere în Isus!” după care a murit. Îşi dedicase 30 de ani din viaţă profesoratului, începând să predea chiar din facultate, frecventând cursuri de vară şi prin corespondenţă, ca să îşi definitiveze studiile formale. Prima sală de clasă a lui Bonnie a fost în subsolul neterminat al bisericii, în care se infiltra apă. Frecvent, Bonnie îşi petrecea acolo serile scoţând apa afară. Cum elevii ei de clasa a opta erau aproape cât ea ca vârstă şi statură, obişnuia să îi înveţe astfel: „Orice găseşte mâna voastră să facă, să facă conştiincios, ca pentru Domnul.”
Familia noastră era foarte săracă, la fel ca altele din biserică, dar eram bogaţi în credinţă şi bucurie, umblând cu Isus. Bonnie era foarte generoasă în compasiune şi slujire, deplină în dragoste. A făcut multe pentru oamenii din comunitatea şi biserica ei. Golită de sine însăşi, şi-a donat cea mai mare parte a veniturilor ca să îşi poată susţine fraţii şi pe oricine avea nevoie de ajutor. Nimic nu era cu jumătate de măsură la misiunea ei; ea credea în educaţia creştină şi se bucura de timpul preţios petrecut cu copiii în anii lor de formare. Rugăciunea era o parte importantă a lucrării ei.
Îmi aduc aminte în mod deosebit de o ocazie în care ea „şi copiii ei” au recompus scena naşterii într-o scenetă în faţa bisericii. La finalul programului, fiecare familie a primit câte un cadou realizat manual. Unul dintre aceste cadouri a fost o plantă specială. Bonnie şi elevii ei urcaseră până în cimitirul local, prin zăpadă, şi aleseseră frunze de pe ramurile joase ale unui arbore de magnolie. Au pictat frunzele cu auriu şi le-au pus în nişte ghivece roşii, pe care tot ei le pictaseră. O fundă şi o felicitare ataşată făceau cadoul să pară la fel de reuşit ca cele cumpărate de la oricare florărie.
În cer, vreau să mă plimb în ţara fără cimitire împreună cu Boniie şi cu toţi „copiii ei” şi poate culegem câteva frunze de magnolie. Doamne, se poate să am parte de câteva aurii?
Jane Wiggins Moore
